Niște „idioți celebri”, sau cum a scris istorie în anii `80 trupa Wham!

Istoria unei prietenii speciale și a unei trupe care a cunoscut faima meteorică la începutul anilor ’80, tranziția de la un adolescent nesigur la un superstar internațional sunt prezentate cu nostalgie în acest documentar despre Wham!

„Cum de au ajuns atât de celebri idioții ăștia?!“ Este o întrebare pe care, spune George Michael în documentarul „Wham!“ (lansat la începutul lunii pe Netflix), și-o puneau mulți la vremea în care trupa Wham! avea să atingă succesul. Doi cei mai buni prieteni, care s-au cunoscut la vârsta de 11 ani la școala din Bushey, Hertfordshire, au format o trupă pop care avea să devasteze scena muzicală a anilor ’80 prin hiturile cu ritm alert și versuri îndrăznețe.

Doi puști care se simțeau de minune împreună și care, prin muzică, împărtă­șeau din energia lor și altora au creat un fenomen la care au luat parte milioane de tineri și de care își amintesc cu nostalgie mulți astăzi. În haina nostalgiei a îmbră­cat și regizo­rul Chris Smith („Fyre“, „Jim and Andy: The Great Beyond“) documentarul „Wham!“, care urmărește traseul muzical al lui George Michael și al lui Andrew Ridgeley de-a lungul celor patru ani de Wham! și care surprinde începutul carierei solo a lui George Michael.

Ceva ludic

„A fost un haos uman imprevizibil, ceva ludic“ – spun cei doi în des­chiderea filmului, definind cât se poate de clar ceea ce a fost Wham! pentru Andrew și George (pe numele lui real, Georgios Panayiotou) și pentru fanii lor de atunci. Muzica lor pop efervescentă, cu accente de rap, soul și funk, cu mesaje politice, a fost „hedonism pur“, după cum recunosc chiar ei.

Legătura lor profundă, frățească, energia incredibilă au hrănit nu doar o prietenie specială, ci și un duo muzical extrem de magnetic. Hituri îndrăznețe precum „Young Guns“ și „Club Tropicana“, apa­ri­țiile lor scenice cu pantaloni scurți și pă­rul lung, energia lor bună le-au adus faima meteorică (începând cu 1982, când au lansat single-ul de debut, „Wham Rap! (Enjoy What You Do?)“, și până în 1986, când și-au luat adio de la fani printr-un concert pe Wembley, în Londra).

În această scurtă perioadă, cei doi au înregistrat un număr impresionant de hituri și au fost canonizați ca muzicieni pop de primă mână, alături de David Bowie, Bono, Elton John și Paul McCartney (la concertul Live Aid din 1985).

Doi tineri frumoși râzând cu poftă vorbesc, în fragmente de interviuri vechi, despre tinerețea lor, despre primele lor zile ca artiști care compun cu bucurie, care se pregătesc pentru concerte și care se încarcă cu energia unui public pregătit să-i adore. Sunt interviuri luate celor doi muzicieni ai trupei Wham! chiar în acea perioadă, în care se pot simți eferves­cența, sinceritatea și naivitatea lor. Dar tot ele dezvăluie nesi­guranța și neîncrederea lui George Michael, cău­tările lui identitare, descoperirea propriei orien­tări sexuale și lupta constantă de a și-o ascunde într-o vreme în care homosexualitatea nu era asumată și declarată public.

Roluri inversate

Documentarul trece în revistă toate acele momente de creativitate din care au ieșit hiturile Wham!, cum este „Wake Me Up Before You Go-Go“, compus de George pornind de la un bilet lipit pe ușă de Andrew în care îl ruga să-l trezească înainte să iasă din casă. Filmul punctează și acele momente în care a devenit tot mai clar că George era creierul de compoziție și de producție al trupei, dar și viitorul megastar solo, un traseu pe care Andrew nu doar că l-a întrezărit, ci l-a și susținut cu o sinceritate și generozitate aproape ireale.

„Andrew a fost suficient de inteligent pentru a realiza că Wham!, ca grup, era 90 la sută George Michael și 10 la sută el“, scriu jurnaliștii de la Variety.com, care, din acest punct de vedere, nu văd nimic tragic sau trist în legătură cu destrăma­rea trupei Wham!

Portretul pe care-l face regizorul Chris Smith acestei prietenii rare este cât se poate de înduioșător, adâncind toate acele calități – căldura, pasiunea și absența ego­ismului – care au făcut din Wham! o poveste de faimă atipică.

Acest portret reflectă afecțiunea adâncă pe care și-o purtau unul altuia (Andrew îl alinta pe George cu porecla Yog), dar și traseul interesant al devenirii lor: la început, Andrew a fost cel dominant, încrezător și stilat, iar George – cel stângaci, neîncrezător și timid, ca apoi rolurile să se inverseze, iar George să-și descopere talentul uriaș de compozitor și interpret și să-și concentreze toată atenția asupra carierei solo.

Și ca să înțelegeți cât de bine știa George Michael ce vrea de la fiecare piesă pe care o compunea, istoria înregistrării hitului „Care­less Whisper“ este grăitoare: menită să fie produsă de Jerry Wexler (legendarul producător al Arethei Franklin și al lui Ray Charles), piesa a ajuns în cele din urmă să fie produsă de George Michael (după ce a încercat 10 saxofoniști) pentru simplul fapt că nu i-a plăcut cum a înregistrat-o Wexler.

Negare

Documentarul redă și dorința devoratoare a lui George de a deveni din ce în ce mai bun, nevoia consumatoare a egoului său de a ajunge vedeta pop nu­mărul unu. Acest aspect este evident în timpul înregistrării din 1984 a piesei „Do They Know It’s Christmas?“ (care implica mai multe vedete muzicale, printre care și George Michael, cu scopul de a strânge fonduri pentru victimele foametei din Etiopia). Acela a fost momentul în care a su­ferit cumplit pentru că piesa lui „Last Christmas“, pe care o vedea numărul unu în topurile muzicale, s-a clasat pe locul al doilea, după „Do They Know It’s Christmas?“.

Smith surprinde felul în care s-au interconectat creativitatea, ambivalența și sexualitatea lui, care, pe de-o parte au hrănit personalitatea lui George, iar pe de altă parte l-au consumat și l-au încorsetat.

Alter egoul pe care avea să și-l creeze – George Michael – urma să fie nu doar numele lui de scenă, ci și apanajul unei vieți intime pe care nu putea să și-o asume. A încercat să vorbească despre orientarea lui sexuală în melodii ca „Nothing Looks the Same in the Light“, „Club Tropicana“ sau „Freedom“, dar niciodată nu a făcut-o la modul declarativ. Deși au existat momente în care a vrut să-și declare homosexualitatea, a renunțat de fiecare dată din teama de a-și confrunta părinții și de a nu da cu piciorul succesului. „Dacă sco­pul tău este să devii cel mai bine vândut artist, nu-ți vei face viața dificilă, nu-i așa?“, se gândea George pe-atunci, recunoscând că era prea tânăr și prea imatur ca să știe cât de mult sacrifică.

Din această perspectivă, nu poți să nu te gândești că multe din ceea ce avea să trăiască viitorul superstar – problemele legate de abuzul de substanțe, problemele legale și chiar dispariția lui timpurie – și-au avut rădăcinile în această negare.