Cum își ascund averile în paradisuri fiscale cei mai bogați oameni ai planetei

Mimi Noel 14/06/2019 | 12:52 Global
Cum își ascund averile în paradisuri fiscale cei mai bogați oameni ai planetei

Vânătoarea marilor averi ale lumii s-a acutizat după criza financiară din 2007, când și SUA, și UE au început să ia urma banilor parcați în paradisuri fiscale. Fiscalizarea lor reală ar mai putea aplana inegalitatea socială tot mai mare, care, adâncindu-se, poate produce revoluții greu de stăpânit.  

Acest articol a apărut în numărul 67 (10 – 23 iunie 2019) al revistei NewMoney

Gabriel Zucman a început să muncească cu adevărat în prima zi de luni după prăbușirea băncii Lehman Brothers. Proaspăt absolvent al Paris School of Economics, Zucman a făcut un internship la firma de brokeraj franceză Exane. Scria comentarii pentru clienți. A început să facă însă și ceva care inițial i s-a părut absurd – le explica faptul că economia globală se pră­bușește. „Nimeni nu prea înțelegea ce se întâmplă“, își amintește acum de acea perioadă.

CIRCUITE EVAZIONISTE. Sceptic cu privire la multe dintre teoriile economice uzuale, lui Zucman i-a rămas totuși în minte acel moment. Se gândea să urmeze un doctorat. Într-o zi, în plină criză economică după căderea băncii americane Lehman Brothers, a dat printre altele peste informații despre cum miliarde de dolari circulă între marile eco­nomii și de acolo spre paradisuri fiscale precum Bermude, Cayman sau Singapore. „Dacă aș fi avut mai mult timp, aș fi putut înțelege care este povestea din spatele acestor circuite de bani“, spune el.

După zece ani de la acel mo­ment, Zucman, care acum are 32 de ani, este asistent universitar la Universitatea California din Berkeley. Și-a câștigat reputația de expert internațional care știe să dibuiască locurile unde superbogații planetei preferă să-și ascundă ave­rile. În teza sa de doctorat, Zucman a expus modul în care bogații lumii fac evaziune de mii de miliarde de dolari. Pentru a scrie cea mai influentă lucrare a lui, „Inegalitatea averilor în SUA din 1913 încoace“, a făcut echipă cu colegul său de la Berkeley, francezul Emma­nuel Saez. Lucrarea distilează un secol de informații cu scopul de a descifra unul dintre cele mai mari mistere ale capitalismului modern: cât de bogați sunt de fapt bogații din cele mai bogate țări ale lumii? Răs­pun­sul – mult mai bogați decât ne putem imagina.

Cele mai recente estimări ale celor doi indică faptul că primii 0,1% din totalul plătitorilor de taxe – circa 170.000 de familii într-o țară de 330 de milioane de locuitori – controlează 20% din bogăția Americii, cel mai ridicat procentaj din 1929 încoace. Primii 1% din ie­rar­hie controlează 39%, în timp ce ultimii 90% dețin 26%.

Modul în care concentrarea bogăției s-a schimbat în timp poate fi ilustrat de o curbă în formă de U: cu o scădere bruscă pe durata Marii Depresiuni și a celui de-al Doilea Război Mondial, constant scăzută în anii ’60-’70, pentru a începe să urce puternic după anii ’80, perioadă în care prosperitatea clasei de mijloc s-a dus însă în sensul opus. Zucman a descoperit și că marile corporații internaționale au mutat cam 40% din banii făcuți pe piețe externe – circa 600 de miliarde de do­la­ri pe an – din țările respective în paradisuri fiscale.

Fără a face excepție, Zucman și Saez și-au asumat și implicațiile politice ale muncii lor de cercetare. Dar, spre deosebire de alții, au avut curajul unei abordări mai agresive. Înainte de a-și anunța candidatura pentru alegerile din 2020, senatoarea de Massachusetts Elizabeth Warren le-a cerut celor doi sfatul pentru a afla ce ar însemna concret, în cifre, taxa pe avere – în zece ani, circa 2.800 de miliarde de dolari.

De altfel, tandemul a scris recent o carte plină cu rețete pentru politicienii care vor să candideze în 2020 și care vor să iasă public cu mesaje despre cât de mulți bani se pot scoate din impozitarea celor superbogați. În esență, cartea – care se va numi „Triumful nedrep­tății“ și va fi publicată la începutul anului viitor – se con­centrează pe disparitățile financiare ce pot fi com­bătute prin politici fiscale.

CRITICII GLOBALIZĂRII. Instrumentele identificate de cei doi contestă o serie de teze îmbrățișate și apă­rate ferm de numeroși politicieni și economiști cu pri­vire la cum funcționează lumea. Una dintre aceste teze sună foarte cunoscut: globalizarea este un model în care toată lumea are de câștigat. Mai sunt și alte teorii – aceea că fiscalitatea scăzută stimulează creș­te­rea sau că miliardarii și multinaționalele superprofi­tabile sunt cea mai bună dovadă că sistemul capitalist funcționează. Pentru Zucman, toate acestea sugerează exact opusul. Și, dacă nu acționăm acum, spune el, riscăm un declin economic și politic cu mult mai destabilizator decât criza financiară din 2008.

Cei mai buni detectivi americani în materie de averi scotocesc după secretele celor mai bogați oameni ai planetei dintr-un birou cu vedere spre Golful San Francisco. Metodele lor nu se bazează pe computere pu­ternice sau pe modele predictive, ci pe tabele simple, dar pline de date, care compilează informații macro, cu cifre fiscale și alte date livrate de băncile centrale.

„Poți face munca asta de detectiv doar dacă lucrezi tu direct, fără să apelezi la alții“, spune Zucman. „Bo­gă­țiile acestea nu se văd ușor, ci trebuie să sapi printre munți de cifre. Am un profil mai real al mediu­lui de business din Silicon Valley în tabelele mele din Excel, uitându-mă la profiturile parcate prin Bermude sau prin Irlanda“, dă el un exemplu.

Născut și crescut la Paris, Zucman este fiul unui cuplu de medici. În lucrarea de licență susținută la Paris, el a compilat dovezi privind modul în care bo­gații planetei au adunat cel puțin 7.600 de miliarde de dolari în conturi offshore – circa 8% din bogăția mon­dială. Iar 80% din acești bani nu sunt declarați, ceea ce face ca evaziunea anuală să ajungă la aproape 200 de miliarde de dolari. În 2015, Zucman și-a strâns toate cercetările făcute pentru lucrarea de doctorat într-o carte pe care a publicat-o sub titul „Averea as­cunsă a națiunilor“.

În 2013, Zucman ajungea în SUA. Era anul în care pre­ședintele american de la acel moment, Barack Oba­ma, spunea public că „inegalitatea este provocarea specifică a acestor vremuri“. Zucman a fost recrutat la Berkeley de Saez, care în 2009 câștiga presti­gioasa distincție „John Bates Clark Medal“. Nu după mult timp, au decis ca împreună să încerce să rezolve misterul averilor ascunse ale americanilor super­bogați.

PROVOCAREA. Demersul celor doi nu a fost deloc ușor. În primul rând, pentru că IRS (Agenţia de Admi­nis­trare Fiscală a Statelor Unite, n.r.) le cere contri­buabililor să raporteze veniturile, nu averea. Iar grosul averii lumii este depozitat sub diverse forme – imobile, artă, depozite de pensii, sto­curi fără dividende etc. – care nu produc ve­nituri decât la mo­mentul vânzării. Spre exemplu, un mo­gul imobiliar cu un portofoliu de proprietăți de miliarde de dolari și alte mi­liarde de dolari cash parcate în străi­nătate poate, fără nicio problemă le­gală, să raporteze un venit mic.

Majoritatea celor care studiază chestiunea inegalității se bazează pe son­daje voluntare, care cel mai adesea nu reu­șesc să scoată la suprafață cele mai mari averi. Zucman și Saez au început și ei cu datele de la IRS. Instituția cola­bo­rează în condiții foarte stricte și doar Saez, în calitate de cetățean american, a putut intra fizic în clădire. Cei doi au în­cercat să transforme datele obținute în estimări ale averilor. „Nu eram siguri cum putem face asta, pentru că este foarte complex și complicat“, spune Zucman. Luând pe rând fiecare clasă de active, de la fonduri de capital și imobile până la pensii și asigurări, au stabilit o legătură între venit și avere în SUA, dar luând în calcul și informații din surse din afara Americii.

Au descoperit, de exemplu, că, din punctul de vedere al inegalității, un soi de cataclism s-a petrecut în jurul anului 1980. Pe când Ronald Reagan câștiga ale­gerile prezidențiale, cei mai bogați 0,1% din americani controlau 7% din averea Americii. Până în 2014, după câteva decenii de boom economic, dar cu salarii stagnante, cei 0,1% din bogații Americii au ajuns să controleze 22% din averea țării, procent mai mare decât cel controlat de ultimii 85% din americani din ierarhia bunăstării. O situație a cărei soluție nu se întrevedea la capătul crizei financiare din 2008, când clasa de mijloc americană a fost lovită dramatic de pierderea jobului și de datorii, în timp ce superbogații și-au re­câș­tigat partea leului. Averile dispărute după prăbu­șirea băncii Lehman Brothers s-au refăcut, dublând sau triplând portofoliile investitorilor.

Economiști eminenți precum Amir Sufi și laureatul premiului Nobel Paul Krugman au aderat la descope­ririle celor doi, alții s-au arătat sceptici. Cifrele erau mult prea mari comparativ cu estimările anterioare. Eco­nomiștii de la Federal Reserve (FED) susțin că tan­demul a subevaluat profiturile obținute din investiții, ceea ce are ca efect supraevaluarea averilor din care raportează și veniturile. Cei doi au respins criticile, dar și-au ajustat metoda și au adus la zi cifrele pentru a le alinia cu informațiile macro revizuite. Drept urmare, au estimat că averea celor 0,1% a scăzut câteva puncte, până la 20% din întreaga avere a americanilor, oricum un nivel năucitor.

În 2017, a venit sondajul realizat de FED, care s-a bazat pe metode care dimensionează mai precis averea celor superbogați. Lucrarea FED a citat și din observațiile celor doi. Cele mai recente cifre indică o adâncire a inegalității, un procent din cei mai bogați americani controlând de la 36% în 2013 la 39% în 2016, nivel si­mi­lar cu estimările făcute de Zucman și de Saez.

TAXARE PRO & CONTRA. În realitate, economiștii dezbat mai curând cro­nologia și dimensiunile creșterii ine­galității din SUA, dar mai toți admit că tendința este de adâncire a fenomenului. Trăim într-o perioadă în care cel mai bogat om din istoria modernă ră­mâne cel mai bogat om al planetei chiar și după divorț (este vorba de Jeff Bezos, fondatorul Amazon, n.r.) și într-o lume în care cei mai generoși miliardari ai planetei încă nu au ajuns la stadiul în care să dea bani mai repede decât îi strâng. Dezbaterea actuală este despre cum s-a ajuns la acest grad de inegalitate și ce s-ar putea face pentru a-l ameliora, în cazul în care se poate face ceva.

Pe de o parte, sunt cei care susțin că marile averi sunt ceva firesc, un efect al tehnologizării, globalizării și politicilor care stimulează creșterea economică. Au de câștigat cei mai deștepți și cei cu cele mai multe resurse. Revenirea la o taxare de 70% sau mai mare ar descuraja inovația și implicit ar afecta economiile.

Ken Griffin, directorul unui fond de hedging, a declarat pentru Bloomberg că o taxare și mai mare a ma­­rilor averi „poate distruge creatorii de bunăstare din societatea actuală“. Alții cred că aceste propuneri de taxare sunt necesare pentru a aplana distorsiunile economice și politice care generează polarizare so­cială în funcție de avere.

În debutul campaniei sale, senatoarea Warren l-a descris pe președintele Trump ca fiind simptomatic pentru ceea ce nu merge bine în America, produsul unui sistem distorsionat favorabil celor bogați și pu­ternici și în detrimentul tuturor celorlalți. Dar chiar și unii miliardari devin mai conștienți de clivajul uriaș. În aprilie, Ray Dalio, fondatorul Bridgewater Associa­tes, cel mai mare fond de hedging din lume, a etichetat inegalitățile sociale din SUA drept „stare de urgență națională“ care, dacă nu va fi ameliorată cumva, va duce inevitabil, sub o formă sau alta, la o „revoluție“ socială.

RISCUL POLITIZĂRII. Pe de altă parte, Zucman vede nori negri în contextul ascensiunii forțelor de extrema dreaptă, amenințare pe care a mai trăit-o pe când era ado­lescent în Paris, odată cu ascensiunea lui Marine Le Pen. Riscul e imens – inegalitățile adânci alimen­tează discursurile demagogice. Iar clivajul social care s-a tot adâncit din anii ’80 încoace în SUA a fost urma­rea mai multor politici – taxare mai mică pe averi, o pro­tecție socială mai slabă a forței de muncă, o atitudine laxă față de companiile monopoliste, stagnarea salariului minim și costuri tot mai mari cu educația și cu sănătatea.

Articol vizibil în întregime doar pe bază de abonament.

Are o experiență de peste zece ani în jurnalism. A început la agenția națională de presă Rompres, iar în 2006 s-a alăturat echipei care se ocupa de ediția în limba română a publicației americane BusinessWeek. În 2007, a completat echipa de jurnaliști care pornea revista de afaceri Money Express. Domeniile acoperite au variat, de la retail la FMCG, farma, fonduri de investiții, fuziuni și achiziții, IT&C. A realizat interviuri cu cei mai proeminenți oameni de afaceri români, antreprenori locali, dar și cunoscuți oameni de afaceri străini, precum directorul executiv al Microchip, Steve Sanghi, sau fostul director executiv al Sony America, Michael Schulhof. Mimi Noel lucrează ca Account Manager la AMICOM din 2012. La NewMoney, se ocupă de subiectele internaționale.