Cum funcționează boicotarea brandurilor străine în China

Șefii multinaționalelor occidentale au sperat că fisurile dintre China și Occident vor începe să se cicatrizeze în Ad­mi­nistrația Biden. În schimb, se adân­cesc și lărgesc.

Boicotarea brandurilor străine a devenit o practică atât de comună în China, încât managerii acestora au deja un soi de ghid al reac­țiilor, atunci când se trezesc prinși în furtuna furiei naționaliste a chinezilor. Încep prin a-și cere scuze, apoi încearcă pentru o vreme să evite declarațiile pu­blice, ba chiar e recomandat să tacă sau cel mult să-și exprime cumva respectul față de cultura chineză. Așteaptă cuminți să se do­mo­lească furia.

Pe finalul lunii martie, pare că tot mai multe companii au consultat ghidul cu pricina. Consumatorii chinezi, la incitarea Partidului Comunist, s-au implicat cu trup și suflet în boicotarea celor mai cunoscute companii occidentale de haine, de la Adidas la Zara, observă, în analize proprii, pu­blicațiile britanice The Economist și Financial Times.

În ochii celor care aplică boicotul, păca­tul major al companiilor străine este că se raliază acuzațiilor potrivit cărora industria de bumbac din China exploatează comuni­tatea uigurilor (majoritatea sunt musulmani stabiliți în regiunea Xinjiang, în nord-ves­tul Chinei), supunându-i la muncă for­țată.

Unii manageri speră că această contro­versă se va aplana de la sine, în timp. Dar sunt și executivi occidentali care nu scapă de sentimentul și teama că de data aceasta este ceva diferit – operațiunile profitabile pe care le au în China riscă să fie afectate puternic de prăpastia politică redeschisă între Occident și țara asiatică.

Victime colaterale

Retailerul suedez H&M s-a lovit deja de probleme. Pe 30 martie, la o săptă­mână după un atac online, articolele companiei nu erau încă disponibile pe cele mai populare aplicații de e-commerce din China. Magazinele H&M au dispărut de pe hărțile din telefoane, ba au fost chiar rezi­liate contractele de în­chi­riere cu magazi­nele retailerului suedez din unele centre co­merciale.

În câteva zile, afacerile H&M din China, în valoare de 1 miliard de dolari, adică aproximativ 5% din vânzările globale din 2020, au fost serios avariate.

Pentru alte companii, furia legată de Xin­jiang nu a avut un impact atât de devas­tator. Chiar dacă vedete chineze au anulat contractele cu Nike, 350.000 de chinezi s-au înscris pe 26 martie la vânzarea online a unei ediții limitate a unui model de încăl­ț­ă­minte sport produs de compania ameri­cană. Încet-încet, furia din rețelele sociale s-a domolit.

Totuși, executivii străini stau cu frica în sân. Cea mai mare problemă a lor este că, în contextul crizei declanșate de abuzurile din Xinjiang și de disponibilitatea nouă a Occidentului de a sancționa China, ghidul de împăcare cu consumatorii chinezi pare că nu se mai potrivește. Teama multora este că, de data aceasta, impactul ar putea fi mai profund, afectând și alte aspecte ale afacerilor pe care le conduc deja sau le au în curs de setare pe a doua mare piață eco­no­­mică a lumii.

Scânteia boicctului

Boicotul a fost declanșat de anun­țul sincronizat din 22 martie al Statelor Unite, Marii Britanii, Canadei și Uniunii Europene de a aplica sancțiuni Chinei, pe fondul acuzațiilor despre munca forțată și epurarea etnică la care sunt supuși minoritarii uiguri din Xinjiang. Iar China a răs­puns pe măsură – Liga Tinerilor Comuniști chinezi a atacat compania H&M în legătură cu acuzațiile privind regimul de muncă aplicat uigurilor.

În ianuarie, fostul președinte american, republicanul Donald Trump, a simplificat com­plexitatea crizei, impunând o inter­dic­ție completă asupra importurilor de bumbac din Xin­jiang.

Succesorul său, demo­cratul Joe Bi­den, mai puțin înverșunat îm­potriva Chinei, dar mult mai preocupat de respectar­ea drepturilor omului, nu a abolit decizia lui Trump.

Problema este că producția de la Xinjiang ajunge în fabricile de textile din China, ceea ce face ca problemele să se extindă la toate produsele chinezești care folosesc bumbacul.

Implicit, este afectat întregul lanț global de distribuție, iar China are o pondere de 40% din exporturile globale de textile. „În mod cert, nu poate nimeni sus­ține că între­gul lanț de distribuție este curat“, spune un consultant din Shanghai.

Mei Xinyu, cercetător în cadrul Minis­te­rului Comerțului, crede că, de fapt, „criza bumbacului“ este parte a strategiei Statelor Unite de a se folosi de acuzațiile pri­vind regiunea Xinjiang pentru a impune san­cțiuni Chinei. Situație în care Chinei nu-i rămâne decât să riposteze în forță. Și nici nu-i este foarte greu, dat fiind că nu­me­roase companii americane au o expunere ma­joră pe China – toate raportările fi­nanciare țin cont de piața chineză și asia­tică.

Între ciocan și nicovală

Numeroși angajați ai companiilor străine admit gravi­tatea morală a ceea ce se întâmplă în Xinjiang, spune și Scott Nova, din cadrul Wor­ker Rights Consortium, o organizație negu­vernamentală care monitorizează piața muncii.

Oricum, că admit sau nu, tot trebuie să se supună legislației care interzice acum importurile de bumbac din China în Sta­tele Unite. Numai că „pentru firmele străine este aproape imposibil să aibă acces la auto­ri­tățile chineze pentru a le explica obligațiile legale pe care le au în America“, spune un expert în relații guvernamentale.

Iar acele obligații s-ar putea curând multiplica. Uyghur Forced Labour Prevention Act, proiect de lege aflat în circuitul legislativ al Congresului american și având sus­ținerea ambelor partide americane, im­pli­că faptul că toate produsele din Xinjiang sunt rezultatul muncii forțate. Prin urmare, companiile vor fi nevoite să aducă dovezi că nu e așa, dacă vor să exporte în SUA.

Consecințele ar putea fi dramatice. Aproape jumătate din polisiliconul folosit în panourile solare provine din Xinjiang. Cel mai mare producător chinez de turbine eoliene, Goldwind, are sediul în Xin­jiang, iar regiunea alimentează cu petrol și gaze fabrici din toată China.

Până acum, Uniunea Europeană s-a ab­ținut să im­pună vreo interdicție de import pentru pro­dusele provenite din Xinjiang. Decizia Chinei de a-și vărsa furia pe H&M și nu pe o companie americană ar putea fi un aver­tisment dat oficialilor europeni – conti­nuați să vă abțineți.

Are și riscuri agresiunea la adresa H&M – în decembrie, Uniunea Europeană și China au semnat un acord de investiții care le-ar oferi companiilor de producție și financiare europene un acces mai facil și direct la apetisanta piață chineză. Acum însă, este posibil ca Parlamentul European să refuze ratificarea acordului.

„După șapte ani de negocieri, am sperat la șapte ani de prosperitate. Se pare acum că vor fi șapte ani de secetă“, spune cu tris­tețe Joerg Wuttke, președintele Came­rei de Comerț a Uniunii Europene în China.

„Fără precedent“

Cel mai recent plan cincinal publicat în martie este o căutare „a autosuficienței în fața mediului extern ostil“, în formularea liderilor chinezi.

• CIFRE. ­­Industria chineză a bumbacului ge­ne­rează anual circa 12 miliarde de dolari, dar sub 0,1% din produsul intern brut. Cam 90% din bumbacul chinez provine din Xinjiang, iar guvernul sus­ține că aproape 70% este cules automatizat.
• GRAVITATE. Grupurile americane din in­dustria textilă descriu situația ca „fiind la o scară și de o complexitate fără precedent în era modernă a lanțurilor de aprovizionare“.

Acest articol a apărut în numărul 113 al Revistei NewMoney

FOTO: Pixabay