Ce impact la nivel geopolitic va avea retragerea Statelor Unite din Afganistan

Nu Afganistanul înseamnă sfârșitul erei americane, riscul imens care pericli­tează poziția globală a Statelor Unite este polarizarea politică de acasă. Sunt voci care spun că Pakistanul este ma­rele câștigător al retragerii americane, altele că ar fi China. Problematic este sigur pentru Rusia, care deja își for­ti­fică prezența militară în Asia Cen­trală.

Imaginile oribile cu afgani disperați agă­țați de avioane sau umplând la refuz inte­riorul unui Boeing C-17 au făcut înconjurul planetei și reprezintă un moment de inflexiune în istorie – America pare să fi în­tors spatele lumii. Adevărul este că sfâr­șitul erei americane a venit mai devreme de acest moment petrecut pe aeroportul din Kabul. Sursele pe termen lung ale slă­biciunii și declinului Statelor Unite sunt mai curând hrănite din interior. Dacă SUA vor rămâne sau nu influente global depinde de capacitatea de a-și rezolva an­goasele interne, crede sociologul și politologul american Francis Fukuyama, cunoscut pentru cartea „Sfârșitul istoriei și ultimul om“, într-un comentariu semnat pentru revista The Economist.

Apogeul hegemoniei americane – economic, militar, politic și cultural – a durat mai puțin de 20 de ani, de la căderea Zi­du­lui Berlinului în 1989 până la criza finan­ciară din 2007-2009. Hybrisul a fost comis odată cu invadarea Irakului în 2003, când America a sperat să reconfigureze nu doar Afganistanul (invadat cu doi ani înainte) și Irakul, ci întregul Orient Mij­lo­ciu.

SUA au supraestimat eficacitatea puterii lor militare în imprimarea unei schimbări politice fundamentale și au subestimat impactul modelului economiei libere de piață asupra finanțelor globale.

Deceniul s-a încheiat cu trupele americane prinse în două războaie de contrain­sur­gență și într-o criză financiară care a ac­centuat inegalitățile uriașe pe care globalizarea condusă de SUA le-a adâncit. Mai mult, unipolaritatea din această peri­oadă a fost relativ rară în istorie. Între timp, s-a re­­venit la o normală multipolaritate, cu China, Rusia, India și Europa centre de pu­tere.

Angoasa identitară

Impactul retra­gerii din Afganistan asupra geopoliticii va fi cel mai probabil infim. SUA au mai supra­viețuit unei retrageri umilitoare (din Vietnam, în 1975) și au depășit eșecul rapid, de­venind în mai puțin de un deceniu pu­te­rea dominantă a lumii. Ba azi chiar cola­bo­rează cu Vietnamul pentru a mai tempera expansionismul chinez. Trebuie admis fap­tul că SUA au încă în mânecă atuuri economice și culturale pe care foarte puține țări le au.

Dincolo de aceste considerente, cea mai mare provocare pentru statutul global al Statelor Unite vine din interior – societatea americană este profund polarizată pe teme de la avort la taxe și alte politici conven­țio­­nale. Polarizarea aceasta acută s-a me­tas­­ta­zat într-o luptă aprigă pe terenul iden­ti­tății culturale, crede Fukuyama.

Și nu este un fenomen recent. Nevoia de re­cunoaștere din partea grupurilor care simt că au fost marginalizate de elite este ceva resimțit încă de acum trei decenii. Este, de altfel, călcâiul lui Ahile pentru toate democrațiile moderne. În mod normal, o amenințare exogenă precum o pan­demie ar trebui să fie un moment de coa­gulare a cetățenilor în jurul unui răspuns comun. Or, criza sanitară declanșată de COVID-19 a adâncit faliile din societatea americană, odată cu distanțarea socială, pur­tarea măștii, vaccinarea, văzute de mulți nu ca măsuri de sănătate publică, ci ca exerciții politice.

Conflictualitatea a afectat toate aspec­tele vieții, de la sport la branduri cumpă­rate de partizanii republicanilor și de cei ai democraților. Identitatea civică, mândria Americii ca democrație multirasială în era de după războaiele civile, a fost înlocuită de controverse în jurul a două momente – 1619 versus 1776 (dezbaterea dacă Ame­rica a fost fondată pe sclavagism sau pe lupta pentru libertate).

Consensul elitelor

Pe parcursul între­gului Război Rece a existat un consens p­u­ter­nic la nivelul elitei americane în sensul păstrării poziției de lider în politica glo­bală. Războaiele de uzură aparent fără sfâr­șit din Afganistan și Irak i-au dezgustat însă pe mulți americani în legătură nu doar cu Orien­tul Mijlociu, ci cu toată implicarea in­ternațională a țării lor.

Polarizarea a afectat direct politica ex­ternă. În mandatul democratului Barack Obama, republicanii au adoptat o poziție ra­dicală și i-au stigmatizat pe democrați pentru resetul cu Rusia și pentru „naivitatea“ în privința președintelui Putin. Predecesorul președintelui Joe Biden, republica­nul Donald Trump, a întors foaia rapid și l-a acceptat deschis pe Putin. Mai mult, azi, aproape jumătate dintre republicani consi­deră că democrații sunt o amenințare mai mare la stilul de viață american decât Rusia.

Aparent, există un consens ceva mai larg în privința Chinei. Și democrații, și republicanii sunt de acord că reprezintă o ame­nințare la adresa valorilor democra­tice. Dar pentru politica externă ameri­cană, un test mai greu decât Afganistanul va fi Taiwanul, dacă va deveni ținta unui atac frontal din partea Chinei. Vor fi SUA dis­puse să sacrifice soldați americani pentru independența insulei? Sau vor risca SUA un conflict cu Rusia, dacă aceasta din urmă va invada Ucraina? Sunt întrebări se­ri­oase și nu e deloc ușor de răspuns. O dezbatere rațională despre interesele ame­ricane în lume va fi dusă prin prisma felului în care afectează lupta politică de acasă.

Deja polarizarea de acasă i-a afectat Ame­ricii influența pe care o poate avea în lume, chiar și fără teste precum cele expuse mai sus. Influența era asigurată tocmai de ceea ce Joseph Nye a numit „soft power“ – atractivitatea instituțiilor și so­cie­tății americane pentru restul lumii.

Sfârșitul unui imperiu?

Ei bine, pute­rea de seducție a Statelor Unite a scăzut dramatic. Nu prea mai vrea nimeni acum să copieze tribalismul politic și disfuncțio­na­litățile establishmentului american. Marca unei democrații mature este tocmai abilitatea de a asigura un transfer pașnic de putere de la un ciclu electoral la altul, test picat spectaculos pe 6 ianuarie.

Cel mai mare eșec al Administrației Biden în cele șapte luni de mandat ține de faptul că nu a reușit să planifice adecvat re­tragerea din Afganistan, care, da, era ne­ce­sară, ținând cont că SUA au provocări mai mari de gestionat, precum Rusia și China. Obama nu a reușit niciodată să facă din SUA un pivot în Asia pentru că a rămas prea concentrat pe focarele de instabilitate din Orientul Mijlociu. Administrația Biden trebuie de acum să redistribuie și resursele, și atenția, dacă vrea să-și țină la respect rivalii geopolitici și să-și reapropie aliații.

Este puțin probabil ca SUA să redevină vreo­dată puterea hegemonică de odini­oară, nici nu ar trebui să mai aspire la asta. Însă ar putea să susțină, alături de aliați, o ordine globală care să perpetueze valorile democratice. Dacă vor reuși, nu depinde de acțiuni cu bătaie scurtă precum momentul Kabul acum, ci recuperându-și în primul rând sensul și identitatea națională acasă.

Deși președintele Biden este foarte pro­babil liderul cu cea mai mare experiență diplomatică ajuns la Casa Albă în ultimele trei decenii, răsună fatidic observația lui Robert Gates, fost ministru al apărării în ambele mandate ale lui Obama. Biden este „un om integru pe care este imposibil să nu-l placi. Cu toate acestea, cred că a gre­șit în aproape toate chestiunile de politică externă și de securitate națională cu care SUA s-au confruntat în ultimele patru decenii“.

Resurse bogate, populație săracă

Afganistanul prezintă interes acum pentru trei puteri nucleare din Asia.

• Zăcăminte. ­­Afganistanul dispune de enorme rezerve de litiu și de pământuri rare neex­ploa­­tate, evaluate la peste 1.000 de miliarde de dolari. Riscurile de securitate, lipsa infrastructurii și seceta tipică acestei țări de­șer­tice nu au permis exploatarea resur­selor. Chiar și cu talibanii la Kabul, sunt țări interesate să o facă – China, Pakistan și India.
• Sărăcie. ­­Un raport din iunie al unei agenții americane de cercetare arată că circa 90% din afgani trăiau în 2020 cu mai puțin de doi dolari pe zi. Din cauza geografiei și a climei, o mare parte din populația țării este situată în zona capitalei Kabul și a râului Kabul.

Acest articol a apărut în numărul 123 al revistei NewMoney

FOTO: Getty