Care sunt cauzele care au dus la prăbușirea băncilor. Studiu de caz: Silicon Valley Bank

Vestea că autoritățile californiene au în­chis Silicon Valley Bank pe 9 martie a șocat lumea start-upurilor de teh­nologie și fondurile cu capital de risc, colapsul precipitându-se în două zile. Ce va urma pentru sistemul bancar american?

Cu trei săptămâni în urmă te-ai fi putut gândi că sistemul bancar a fost remediat după coșmarul din 2007-2009. Dar acum este clar că poate oricând provoca o spe­rietură la limita infarctului. Pe 9 martie, 42 de miliarde de dolari se evaporau din depozitele băncii Silicon Valley Bank (SVB), a 16-a ca mărime din SUA.

Autoritățile de reglementare au muncit nonstop în weekend pentru a găsi o so­luție, dar, chiar și așa, clienții nu contenesc să întrebe dacă banii lor sunt în sigu­ranță. Și investitorii s-au speriat. Au dispărut 229 de miliarde de dolari din valoarea de piață a băncilor americane luna aceasta, o cădere cu 17%. Randamentele titlurilor de trezorerie s-au pră­bușit și ele, iar piețele admit că Fede­ral Reserve (Fed) va începe să scadă rata dobânzii.

Cotația acțiunilor băncilor din Europa și din Japonia s-a prăbușit. Banca elve­țiană Credit Suisse, care se confruntă cu propriile probleme, a avut o cădere cu 24% a prețului acțiunilor pe 15 și 16 martie.

Investitorii au intrat în panică, în contextul prăbușirii calde încă a SVB și a Signature Bank din SUA, așa că retragerile de cash din depozite au ajuns să fie de peste 10 miliarde de dolari pe zi. Pe 19 martie, UBS anunța achiziția pentru aproape 3 miliarde de euro a Credit Suisse.

La 14 ani de la criza financiară care a zgu­duit planeta, toată lumea se întreabă din nou cât de fragil continuă să fie sistemul bancar și dacă autoritățile de reglementare nu au fost din nou prinse pe picior greșit, comentează revista britanică The Economist.

În pofida panicii create de colapsul SVB, al doilea faliment ca mărime din istoria sis­temului bancar american, sunt puține șanse să se ajungă la o criză bancară mai largă, cred cei de la CNN. De la prăbușirea Leh­man Brothers în 2008, cele mai mari bănci americane au fost forțate de autori­tățile de reglementare să devină mai reziliente.

Însă lumea ia în calcul un potențial impact sistemic asupra sectorului tehnologic, care era deja afectat de concedi­eri masive și de reducerea investițiilor în ultimele luni. Cam jumătate din firmele de tech și medicale listate la bursă și având un fond de in­vestiții cu capital de risc în spate erau clienți ai SVB.

Date fiind obiectivele strategice în materie de tehnologie ale Statelor Unite și implicațiile mai ample pentru securitatea națională, Administrația Biden va trebui să in­tervină dacă aceste firme au nevoie de cash pentru a supraviețui, comen­tează CNN.

Prima breșă

Colapsul rapid al SVB a scos la lumină un risc subapreciat al sistemului. Când ratele dobânzilor au fost jos și prețul activelor era ridicat, SVB (și nu doar ea) a cumpărat obligațiuni pe termen lung. A urmat creșterea ratei do­bân­zilor de către Fed în cel mai alert ritm din ultimele patru decenii, prețul obligațiu­nilor s-a prăbușit, iar banca s-a trezit cu da­torii imense.

În SUA, regulile privind capitalul nu cer băncilor (majorității lor) să dea socoteală pentru pierderile din scăderea prețului obligațiunilor pe care intenționează să le depoziteze pe termen lung (până la maturi­zare). Doar băncile foarte mari trebuie să anunțe în piață toate bondurile care sunt disponibile pentru tranzacționare.

Însă, așa cum s-a descoperit cu SVB, dacă o bancă se clatină și trebuie să vândă bonduri, pierde­rile ținute doar în registre devin reale. În sistemul bancar american, acest tip de pier­deri sunt enorme – se cifrau la 620 de miliarde de dolari la final de 2022, echivalentul unei treimi din provizioanele cumulate ale băncilor americane. Creșterea ratei dobânzilor a vulnerabilizat întregul sistem.

Criza financiară din 2007-2009 a fost rezultatul împrumuturilor iraționale și al bulei imobiliare. Reglementările postcriză au căutat să limiteze riscul de creditare și să asigure că băncile dețin active care au cum­părători de încredere. Au încurajat băn­cile să cumpere bonduri guvernamentale – în definitiv, Uncle Sam este cel mai de încredere ca solvabilitate, obligațiunile fiind cel mai ușor de vândut în vremuri de criză.

După mulți ani cu inflație scăzută și rate mici ale dobânzilor, puțini s-au mai gândit cum vor avea de suferit din nou băncile dacă lumea se schimbă, iar bondurile pe termen lung se depreciază. O vulnerabilitate care s-a adâncit în timpul pandemiei, pe măsură ce depozitele au inundat cu cash băncile, iar stimulentele Fed au continuat să pompeze și ele lichidități în sis­tem. Multe bănci au început să cumpere bonduri pe termen lung și titluri de stat.

S-ar crede că pierderile doar pe hârtie nu contează. Problema este că, în realitate, banca a cumpărat acele bonduri cu banii cuiva, cel mai adesea depozitul/depozitele unor clienți. Când cumperi bonduri pe termen lung, trebuie să existe o sincronizare cu valoarea depozitelor chiar și când ratele do­bânzilor cresc.

Când acestea din urmă cresc, crește și bătaia pe depozite. La cele mai mari bănci, precum JPMorgan Chase sau Bank of America, clienții sunt fideli, așa că orice creștere a ratei dobânzilor le mă­rește câștigurile. Dimpotrivă, în cazul clien­ților celor 4.700 de bănci mici și mijlocii, cu active cumulate de 10.500 de miliarde de dolari, trebuie să li se plătească mai mult pentru a-i convinge să nu-și scoată banii, ceea ce băncilor le erodează marjele. Este și explicația pentru care cotația acțiunilor unor bănci s-a prăbușit în contextul falimentului SVB.

A doua breșă

O altă problemă afectează de data aceasta întregul sistem bancar, indi­ferent de mărimea băncii. Într-o criză, depo­nenții chiar și loiali își retrag banii, forțând banca să acopere ieșirile de capital prin vânzarea de active. Când se ajunge la acest scenariu, devin reale pierderile contabile ale băncii. Provizioanele ar putea arăta confortabil azi, dar la fel de bine multe pot deveni brusc doar o ficțiune contabilă.

Acest scenariu îngrijorător explică de ce Fed a acționat atât de dramatic în zilele de 11 și 12 martie. Din 12 martie, Fed a fost pre­gătită să acorde împrumuturi de garantare a bondurilor cumpărate de bănci. Deși în trecut a impus o reducere a valorii cola­te­ralelor, acum va oferi împrumuturi la va­loarea reală a bondurilor. În cazul unor obligațiuni pe termen lung, saltul poate fi cu 50% peste va­loa­rea de piață.

Având în vedere o asemenea generozitate, este aproape imposibil ca pierderile nerealizate ale obli­ga­țiunilor unei bănci să provoace un colaps. Și asta în­seamnă că deponenții băncii nu au niciun motiv să-și retragă banii.

Totuși, oferind aceste credite, Fed creează așteptarea că își va asuma riscuri privind ratele dobânzilor în vremuri de criză, ceea ce încurajează băncile să se poarte din nou irațional. Programul de urgență ar trebui să dureze doar un an, dar, după ce va expira, băncile care concurează pentru depozite vor căuta randamente cât mai mari, iar pentru asta vor fi dispuse să-și asume riscuri excesive. Unii deponenți, știind că Fed a mai intervenit cândva, nu mai au niciun motiv să facă diferența între riscurile acceptabile și cele mari.

Următorii pași

Autoritățile de reglemen­tare trebuie să folosească acest an pentru a face sistemul mai sigur. Una dintre măsuri este să renunțe la excepțiile care se aplică băncilor de talie medie, unele fiind chiar efec­tul noilor reguli postcriză din 2007 și reaplicate în urma lobbyului intens din 2018-2019. Salvarea deponenților în cazul SVB arată că autoritățile cred că acest gen de bănci reprezintă riscuri siste­mice.

Dacă este așa, atunci trebuie să se su­pună ace­lo­rași reguli de transparență și de lichiditate ca marile bănci americane, așa cum se în­tâmplă și în Europa. Măsura le-ar obliga să-și mărească plasa de siguranță.

Autoritățile de reglementare trebuie să construiască un regim care să recunoască riscurile care decurg din creșterea ratei do­bânzilor. O bancă cu pierderi contabile se confruntă cu un risc mai mare de eșec în cazul unei crize decât una care nu le are. O disparitate care nu este reflectată în cerin­țele privind capitalul.

O idee este de a iniția teste de stres pentru ce s-ar putea în­tâmpla cu provizioanele unei bănci dacă portofoliile sale de obligațiuni ar fi evaluate la valoa­rea reală de piață când ratele do­bânzii tot cresc. Factorii de decizie ar putea apoi să se gândească dacă, în acest scenariu, sistemul are capital suficient.

Evident că bancherilor nu le surâde ideea unor provizioane și mai mari, la fel nici spec­trul unor noi reglementări. Dar ar trebui să vadă câștigurile mai mari care decurg din sigu­ranța și stabilitatea sistemului.

Cine, ce, cât

CNN și o parte din presa internațională au atins și implicațiile prăbușirii „șocante“ a SVB asupra sectorului tech din SUA.

• EXPUNERE. De patru decenii, SVB era un reper pentru comunitatea start-upurilor americane din zona de tehnologie. Problema de la Silicon Valley Bank a fost agravată de baza de clienți relativ concentrată. La sfârșitul lui 2022, banca avea 37.466 de deponenți, fie­care deținând peste 250.000 de dolari per cont (e de bine în perioade de creștere, e de rău când economia se contractă).
•  EXPLICAȚII. Sunt mai mulți factori – eșecul autorităților de reglementare pentru că nu au identificat riscurile sistemice ale scăderii ratei dobânzilor și apoi a creșterii ei în ritm alert. O altă problemă, CEO-ul Greg Becker și alți directori executivi de la Silicon Valley Bank au marșat pe o strategie de creștere cu orice preț. Po­tri­vit revistei americane Fortune însă, teh­nologia – în special telefoanele mobile – a reprezentat cauza imediată a căderii băncii (retrageri masive nu cu stat la coadă, zile întregi, ci via telefon).
• IMPLICAȚI. Peter Thiel, cofondator al sistemului de plăți online PayPal și al firmei de analiză big data Palantir Technologies, investitor în Facebook și în multe alte companii, a declarat că avea 50 de milioane de dolari în Silicon Valley Bank când aceasta s-a prăbușit.

Acest articol a apărut în numărul 160 al revistei NewMoney

FOTO: Getty