Recomandare de film: „Anon“, despre un viitor tehnologizat în care absolut nimeni nu se va mai bucura de intimitate

Lipsit de culoare și de orice urmă de sentiment, viitorul imaginat de Andrew M. Niccol în cel mai nou film al său nu este unul foarte îndepărtat. Este ceea ce remarci de la bun început la acest SF noir care pune sub lupă anomaliile societății contemporane.

Acest articol a apărut în numărul 41 (28 mai – 10 iunie) al revistei NewMoney

Cei care au văzut Gattaca, Lord of War, In Time, The Host sau The Truman Show știu cu câtă pasiune creează neozeelandezul Andrew M. Niccol filme despre viitor și despre știință, despre perfecțiunea concepută genetic și despre inteligența vizuală, despre cultura media contemporană și despre probleme socio-politice de im­portanță majoră.

Poate că cel mai nou film al lui, Anon, nu va avea niciodată impactul unor Blade Runner sau Minority Report, dar va fi ținut minte, cu siguranță, pentru felul în care aduce în discuție ano­maliile societății contemporane și pentru personajele bizare întruchipate de niște actori minunați.

Citiți și: Miracolul pasiunii: povestea Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu

În eter. Proaspăt lansat de Netflix, Anon este un science fiction interesant, despre un viitor distopic în care nimeni, dar nimeni, nu se mai poate bucura de viața intimă fără ca ochii celor­lalți să nu îl observe.

Ne aflăm undeva, în viitor, într-un oraș american (poate New York, poate Vancouver sau Toronto), unde toți oamenii sunt supuși unui flux vizibil de infor­ma­ție numit „ochiul minții“, ce oferă acces la orice fel de informație înregistrată până la milisecunde.

Sal Frieland (Clive Owen) este detec­tivul care se confruntă cu o serie de cri­me șocante ce par a avea legătură între ele și care, doar printr-o clipire, poate accesa orice fel de informație din cele descărcate într-o rețea vastă numită The Ether, o bază de date pe care autoritățile care aplică legea o pot utiliza pentru a urmări criminali. Așa funcționează tot universul acestui film, în care oamenii și obiectele sunt însoțite pretutindeni de ferestre pop-up ce oferă, în timp real, nume, biografii și alte detalii. Este lumea vitezei amețitoare, a sarcinilor îndeplinite obositor de simplu, a oamenilor deveniți fișiere, a lipsei de culoare și sentiment.

Extreme. „Ca orice SF bun, Anon ia o temă explorând-o până la cel mai mic detaliu și folosind-o pentru a face un comentariu asupra realităților contemporane“, scrie The Independent despre acest film ce aduce în discuție probleme legate de drepturile civile, de violarea intimității, de tehnologizarea excesivă a vieții, de dezumanizarea societății.

Andrew M. Niccol pune aici față în față două categorii extreme ale socie­tății: cei care se supun sistemului și cei care i se opun. Din prima categorie face parte Frieland, detectivul noir ce devine victimă și suspect, omul care face tot posibilul să rezolve cazurile de crimă supunându-se regulilor. Cea de-a doua ca­tegorie este reprezentată de The Girl (Amanda Seyfried), singura care nu poartă eticheta digitală, hacker profesionist care-și ia dreptul de a elimina secrete și experiențe din înregistrările conștiinței oricărui om. Atunci când se întâlnesc cele două extreme, principii antagoniste ies la su­prafață, concepții nebănuite prind contur, iar adevărul pare mai încețoșat ca niciodată.

Faptul că regizorul a ales un „el“ și o „ea“ pentru reprezentarea celor doi poli, aduce un plus de farmec acestor în­crâncenări de forțe, care nu ar mai fi fost la fel de convingătoare dacă nu ar fi existat și un pic de voyeurism și pornografie soft.

Fără culoare. Chiar dacă nu este foarte alert, chiar dacă are o imagistică obositoare și aglomerată, sufocând ecranul cu tot felul de analize digitale, filmul are totuși provocările lui, dintre acestea nelipsind suspansul, răstur­nă­rile de situație, jocul actorilor, vibrația noir a unei lumi distopice. Aproape toată lumea se îmbracă în gri sau negru; pereții goi domină, chiar și acasă, unde nu există televizoare, nu există colecții de fotografii de familie (de ce ar exista, când totul este în capul tău, accesibil oricând, oriunde, și când, pentru a vorbi cu cineva e de ajuns să privești într-o oglindă?). Nimic nu ar fi putut sugera mai bine această lume lipsită de simțire decât monocronismul și minimalismul exagerat la care apelează Niccol, regi­zorul făcând o treabă excelentă în în­­cercarea de a reînnoi vechile convenții ale filmului noir pentru o nouă lume cibernetică.

Owen, care face minuni în orice film ar juca (Sin City, Closer, Inside Man) se potrivește mănușă acestui personaj futurist ce portretizează singu­ră­tatea, goliciunea sufletească, șocul și paranoia. Amanda Seyfried (pe care o știi din All My Children, Mamma Mia!, Big Love) întruchipează excep­țional femeia fatală, plină de grație, fi­nețe și inteligență. Două personaje tră­in­du-și singurătatea cum știu ele mai bine, jon­glând cu dureri și amintiri traumatizante, cu blazările și bizareriile proprii. Doar alăturarea lor le face din nou vii, amintindu-le că fără sentimente omul nu e decât o mașinărie umilă.

Ironie. Dacă în Gattaca, din 1997, Andrew M. Niccol se întreba cam așa: „Dacă ADN-ul ți-ar putea determina întreaga viață?“, iar în In Time, din 2011, provoca cu întrebarea „Ce-ar fi dacă timpul ar însemna bani“?, cu Anon propune noi interpretări ale conceptului de „ochiul minții“, imaginând un viitor nu prea îndepărtat nouă, în care perspectiva sinelui ocupă loc central.

Forța subconștientului este accen­tuată prin insistența, mai cu seamă, asupra fricilor cu care este nevoit să se răz­boiască Frieland, dar și prin trucurile tehnologiei realității augmentate, de multe ori regizorul oferindu-ne acces la universul său chiar prin ochii persona­jelor create.

Anon nu este o distopie sumbră, ci o reprezentare inteligentă a unei lumi dominate de o tehnologie îngrijorător de seducătoare. În spatele focurilor de armă, al comploturilor, al efectelor speciale, filmul lui Niccol are un nucleu mo­ral. Asemenea producțiilor The Twilight Zone, a lui Rod Serling, sau Black Mirror, a lui Charlie Brooker, Anon încearcă să clarifice niște contradicții etice și tensiuni ideologice. Și reușește, într-un fel oarecum ironic.

La fel cum ironică este distribuirea acestui film despre pericolele gândirii algoritmice pe o platformă precum Netflix, care utilizează propria sa infor­­matică sofisticată.

FOTO: Cinemagia