Angajatul viitorului. Cum va arăta piața muncii după această pandemie

Companiile și angajații se tot întreabă cum va arăta piața muncii după această pandemie, cum vor fi afectate locurile de muncă și ce abilități vor fi cerute. Și cum se pot pregăti mai bine pentru ce va veni. Teza de față este că actuala pandemie va îm­bunătăți lucrurile în cele din urmă, accelerând schim­bările care se produceau deja.

Impactul actualei pandemii rămâne uriaș pe toate pa­li­e­rele societății umane. Piața muncii nu a făcut ex­cep­ție – milioane de locuri de muncă au dispărut, iar rata șomajului a ajuns să fie de 14 ori mai mare decât cea cau­zată de criza financiară globală de acum zece ani. În multe țări, șomajul a ajuns la nivelul atins în timpul cra­hului din anii ’30, cea mai afectată fiind forța de muncă necalificată, comentează britanicii de la The Economist.

Impactul nu se traduce doar în numărul locurilor de muncă distruse. Pandemia a accentuat inegalități care anterior doar pluteau aproape de suprafață. An­ga­jații așa-numiți „esențiali“ trebuie să iasă din casă, să meargă la muncă și să se expună virusului, unii chiar să-și piardă viața, în timp ce compatrioții lor pot să stea la adăpostul caselor și să muncească de la dis­tanță.

Foarte mulți se tem acum că piața muncii de după pan­demie va fi una a șomajului și a profundei inega­lități, multe joburi fiind externalizate în străinătate sau robotizate.

Poate fi doar o impresie, dacă ne gândim că sentimentul că nu merge ceva cum trebuie pe piața muncii are o istorie care dovedește contrariul, remarcă optimist teza dosarului special al celor de la The Economist.

Nemulțumirea la muncă

De pe la începutu­rile ca­pitalismului, oamenii s-au plâns de piața muncii, crezând mereu că „înainte era mai bine“. Adam Smith credea că înfloritorul sector industrial din Scoția de la finalul secolului al XVIII-lea i-a transformat pe muncitori „în cele mai ignorante și stupide creaturi umane“. Iar Emile Durkheim admitea că, dacă în gloriosul trecut al Franței, oamenii se bucurau de munca lor pentru că dețineau controlul, se pricepeau și aveau senti­mentul că trăgeau pentru dezvoltarea comunității lor, capitalismul le-a furat toate astea.

Chiar și în epoca de aur a anilor ’50 și ’60, narativul insatisfacției a fost atotprezent. În anii ’50, numeroși sociologi afirmau că muncitorii din industria auto erau nefericiți din cauză că munca lor era plictisitoare și nu aveau niciun fel de autonomie. Pe la sfârșitul anilor ’60, conceptul de „gulere albastre“ intra deja în ima­ginarul public.

Cu puțin timp înainte ca pandemia să lovească, la în­ceputul anului trecut, oamenii aveau un alt set de temeri legate de muncă. Cea mai răspândită temere era aceea că angajații secolului al XXI-lea sunt blocați în locuri de muncă nesigure și prost plătite, asta în ca­zul fericit în care le-ar fi găsit. Mai sunt și cei care văd viitorul muncii chiar mai întunecat – roboții tot mai performanți îi vor da complet la o parte.

O mai bună piață a muncii

Dosarul special al pu­­­bli­cației The Economist caută să vină cu niște răs­punsuri care să amelioreze toate aceste proiecții pesimiste. Analizând situația din 37 de țări membre ale Organizației de Cooperare și Dezvoltare Economică, teza dosarului susține că impresiile generalizate despre piața muncii sunt în mare măsură eronate.

Înainte de pandemie, în 2019, situația era departe de a fi perfectă, dar mai bună decât pretindeau multe voci critice. Mai mult, de atunci s-a tot îmbunătățit. Pandemia a fost o catastrofă pentru mulți, dar, de fapt, a catalizat cristalizarea unei mai bune piețe a muncii – s-au accelerat schimbări care deja se produ­ceau și au ieșit în evidență carențe care acum au nevoie să fie reparate.

Piața muncii este importantă nu doar pentru că le per­mite oamenilor să aibă ce să pună pe masă. Pentru unii, locul de muncă este poate cea mai importantă com­ponentă a identității lor. Șomajul ridicat este strâns corelat cu creșterea criminalității și a mortalității. Estimările din America sugerează că o creștere a șo­ma­jului în 2020 va genera 800.000 de decese în urmă­torii 15 ani.

Analizele indică faptul că, înainte de pandemie, piața muncii era chiar de succes. În 2019, rata șoma­jului în țările dezvoltate a fost cea mai mică din 1960 încoace, la fel în rândul populației americane de culoare. Rata șomajului printre tineri (pe un curs ce pă­rea de neoprit, mai ales în Europa) a scăzut și ea.

Rata de angajare în rândul forței active (segmentul 16-64 de ani cu un job), un indicator mult mai relevant pentru starea de sănătate a pieței muncii, s-a aflat în țările bogate la un nivel-record.

O mare surpriză pentru mulți economiști de dreapta a fost că acest boom pe piața muncii s-a întâmplat în condițiile în care, pe de o parte, salariile minime au crescut inteligent în țările dezvoltate, iar pe de alta, imigrația a cunoscut și ea o explozie. Și analiștii de stânga au avut propriul șoc – să vadă că, iată, capita­lismul livrează câștiguri și pentru cei de la nivelul cel mai de jos al pieței muncii.

Poate că salariile nu au ținut pasul cu dorințele multora, iar epoca imobilelor foarte ieftine din perioada imediat următoare crizei financiare din 2007-2009 s-a sfârșit.

La final de 2019, veniturile au crescut cu aproape 3% anual în țările bogate, cifră care pare mică, dar, în rea­litate, extrem de mulți oameni săraci activi și-au găsit slujbă, ceea ce a tras în jos media creșterii. Salariile celor mai prost plătiți americani au crescut cu 50% mai rapid decât ale celor mai bine plătiți.

Adesea, economiștii se concentrează pe „cota muncii“, care măsoară veniturile totale și beneficiile (intră aici și contribuțiile sociale, și cele pentru sănătate) ca pondere în produsul intern brut (PIB), pentru a avea o imagine a corelației dintre bună­starea angajaților și creșterea eco­­­nomică. Ei bine, înainte de pan­­de­mie, „cota muncii“ a crescut în SUA, Uniunea Europeană, Marea Bri­tanie și Japonia.

Clivaje

Este însă la fel de ade­vărat că inegalitatea veniturilor s-a adâncit, dacă e să ne raportăm la standardele istorice. Totuși, la finalul anilor 2010, inegalitatea nu a mai crescut, ba chiar a scăzut puțin, majoritatea celor săraci și fără slujbă urcând pe valul explo­ziei pieței muncii.

Lucrarea profesorilor Alan Man­ning și Graham Mazeine, de la ce­­lebra London School of Eco­no­mics, nu a identificat „nicio ten­dință în ceea ce privește nesigu­ranța locurilor de muncă“. Până în 2019, numărul ger­manilor care și-au simțit amenințate locurile de muncă a scăzut cu mai bine de jumătate de la mijlocul deceniului anterior.

În plus, tot mai mulți oameni par să se bucure de lo­cul lor de muncă. Un sondaj Gallup din 2019 arată că numărul americanilor complet sau oarecum mul­țumiți de serviciul lor este a doua cea mai mare cifră înregistrată din 1993 încoace, de când firma americană măsoară acest indicator.

Și în Europa a crescut cifra privind satisfacția locului de muncă. Este dificil de făcut comparații directe cu epoca de aur a muncii din anii ’50, ’60, dar din pu­ți­nele dovezi luate din sondaje diverse de la acel mo­ment reiese că satisfacția nu era cu mult mai mare atunci.

Forța de muncă înalt calificată și educată cu joburi prestigioase ar putea considera că pe piața modernă a muncii sunt multe locuri de muncă sub calificarea sa. Dar acesta e un alt compromis petrecut pe încinsa piață a muncii – acela că joburile au devenit mai acce­sibile celor cu un nivel de calificare mai scăzut.

Un studiu al firmei de analiză a pieței muncii Bur­ning Glass arată că jumătate dintre angajații tineri pot transforma, în cinci ani, primul job, care adesea ne­ce­sită doar studii de liceu și mai puțin de doi ani de ex­­pe­riență, într-o slujbă mai bine plătită.

Lungul drum până acasă

Marea întrebare este dacă, după ce terminăm cu această pandemie, piața muncii va reatinge nivelul de vârf și va fi la fel de bună pentru oamenii activi, indiferent de backgroundul educațional.

Cei de la The Economist demonstrează cu cifre și studii recente că această pandemie va îmbunătăți lucrurile în cele din urmă, accele­rând schimbările care se produ­ceau deja. Iar accelerarea se va pro­duce urmând mai multe rute.

Pe scurt, grație telemuncii, tot mai mulți oameni vor avea o mai mare flexibilitate în ceea ce pri­vește unde, când și cum își câș­tigă existența. Șefilor le va fi tot mai indiferent dacă muncesc din New York sau din Niue (insulă din Pacific, n.r.). Trecerea la modelul de muncă hibrid, unii acasă, unii la birou, îi forțează deja pe mana­geri să devină mai buni comunicatori și să îmbunătățească satis­facția muncii prestate. Inevitabil, vor fi antrenate și schimbări în legislația muncii.

Pandemia a determinat guver­nele să priceapă beneficiile unei piețe a muncii sănătoase, mai ales pentru familiile sărace și cele cu venit moderat. A fost nevoie de acest moment global de criză pentru ca guvernele să se im­plice mai mult în susținerea creării de locuri de muncă, luând mai multe măsuri pentru a reduce inegalitatea și venind cu sisteme mai bine concepute pentru drepturile angajaților și beneficii cu impact direct.

Cât despre automatizare, o altă teamă deja veche, unii se tem că experiența de anul trecut le-ar putea oferi managerilor scuza după care au tânjit atât de mult pentru a putea înlocui, acolo unde se poate, oamenii cu roboți. Ceea ce va conduce la o generalizare a șomajului, se tem mulți. Este adevărat că recesiunile și pandemiile provoacă adesea o accelerare a auto­ma­tizării. Pe termen scurt, o întrebare mare planează – cât de rapid își va reveni piața muncii din șocul pan­demiei?

Ascensiuneaa telemuncii

Trecerea la regimul de muncă hibrid va avea cel mai mare impact asupra managerilor. Clișeul popular al anului 2020 a fost că pandemia va accelera tendințele preexistente. Ră­mâne o descriere simplistă a impactului masiv asupra muncii la birou.

Dacă, înainte de pandemie, americanii munceau de acasă în proporție de 5%, procentajul a urcat în pri­mă­vara lui 2020 la 60%. Iar tranziția a fost mai lină decât s-ar fi așteptat oricine. Oamenii muncesc mai mult și totuși se declară mai fericiți și mai productivi. Și chiar când nu vor mai exista perioade de lockdown, munca de acasă va persista.

Tot mai multe studii prefigurează cum vor arăta noile modele de muncă după pandemie. Economiștii José Maria Barrero, Nick Bloom și Steven Davis au ob­servat într-o lucrare comună că, după pandemie, cei mai mulți angajați americani vor prefera să mun­cească de acasă aproape jumătate din cele 40 de ore săp­tămânale. Angajatorii nu sunt așa predispuși la tele­muncă, dar o acceptă pentru o cincime din timpul de lucru (adică o zi din săptămâna de lucru). Ceea ce este deja o imensă schimbare față de perioada de dinaintea pandemiei.

Sunt și locuri unde pandemia a fost învinsă și unde a rămas instituită munca de acasă. Cifre din Noua Zeelandă indică faptul că, în ultimele trei luni ale lui 2020, 27% din angajați au lucrat de acasă la un moment dat pe parcursul săptămânii de lucru.

La birou

Trecerea la munca hibridă înseamnă și că unele predicții de dinaintea pandemiei nu se vor mai adeveri – companiile care să funcționeze doar în re­gim de telemuncă rămân foarte puține, firmele vor con­tinua să umple birourile, nu vor renunța complet la angajații full-time în favoarea freelancerilor (ceea ce ar fi tentant dacă munca ar fi complet la dis­tanță) și nici orașele nu se vor goli.

Cu toate acestea, atenuarea graniței dintre birou și casă nu va rămâne fără urme. Managerii vor fi forțați să ridice ștacheta și să îmbunătățească viața la birou pentru toată lumea. Vor urma schimbări în legislația muncii pentru o mai bună protejare a drepturilor an­ga­jaților care stau mai puțin la birou. Și un aspect mai puțin bun, se vor adânci clivajele politice și culturale dintre angajații înalt calificați – și, evident, răsfățați – și restul.

Potrivit mai multor cercetări, engagementul angaja­ților din corporații a crescut semnificativ – pandemia aceasta poate fi cel mai bun lucru care s-a petrecut în ma­terie de implicare a angajaților, apreciază analistul Josh Bersin. E simplu – ștergerea liniei dintre casă și birou i-a ajutat pe manageri să vadă în angajații lor mai mult decât niște roboței care îndeplinesc niște sarcini.

Înainte de pandemie, aproape că am uitat că oamenii sunt oameni. În pandemie, scenele cu odraslele, care neatente mai intrau în cadru în timpul ședințelor sau întâlnirilor via Zoom, i-a înmuiat chiar și pe cei mai duri manageri, care au început să fie mai umani și mai atenți la angajații lor.

Și altceva – i-a forțat pe toți să comunice mai bine – „informația nu se mai absoarbe prin osmoză, cum se întâmpla înainte în birouri. Acum, managerii trebuie să facă efortul de a transmite mesajul intern“, sus­ține Tomas Chamorro-Premuzic, de la Universitatea Columbia din New York. Cel mai direct – să pună mâna pe telefon și să sune.

Pandemia i-a încurajat însă pe manageri să aibă tot mai multă încredere în tehnologie și să le permită an­ga­jaților să comunice și să colaboreze eficient chiar și când nu sunt la birou. Mai mult, există o pletoră de noi patente de tehnologii care înlesnesc munca de acasă.

Actualizări legislative

Ascensiunea economiei freelancingului și angajaților part-time (așa-numita „gig economy“) a șters cumva deja granița dintre angajat și antreprenor, așa că munca de acasă mai pune o pre­siune: unde încep și unde se termină responsa­bi­li­­tățile angajaților și unde cele ale angajatorului?

Legislația actuală se bazează în mare pe ideea că munca este prestată într-un birou sau la o fabrică. Este greu de anticipat acum impactul legal al trecerii la munca hibridă. O analiză a proceselor din SUA arată că numărul dosarelor care intră în categoria tele­muncă s-a dublat comparativ cu perioada de dina­in­tea pandemiei.

Avocații atrag atenția că angajatorii nu au ținut o evidență clară a orelor muncite în pandemie, așa că vor avea probleme să se apere în fața pretenției unui an­gajat care cere plată suplimentară pentru orele muncite în plus. La fel, vor fi ciocniri privind ce stat va trebui să încaseze impozitul pe venit dacă angajatul are biroul într-un stat, dar casa unde a muncit în pandemie se află în alt stat.

Și nu doar SUA se confruntă cu limitele legislației actuale a muncii. Anul trecut, antreprenori din Rusia au profitat de breșele din legislație pentru a le tăia salariile celor care nu au mai muncit de la birou. Este nevoie de numeroase aduceri la zi. „În ultimele luni, s-a înregistrat o creștere de noi legi care să reglemen­teze munca de acasă și telemunca, dat fiind că ten­dința va continua“, potrivit reprezentanților firmei de avo­ca­tură DLA Piper.

Rusia a reparat breșa care permitea companiilor ca angajații care muncesc de acasă să primească mai puțini bani, Germania tatonează ideea de a le da an­ga­jaților dreptul de a munci de acasă un număr de zile pe an, Irlanda și Marea Britanie pregătesc o lege care să permită cerința de a munci de acasă (fără ca angajatorul să fie obligat să accepte). Franța a renunțat tem­porar la o prevedere legală potrivit căreia este ilegal ca angajații să mănânce pe biroul de lucru (motivul inițial era de a împiedica munca în exces, dar acum, când spațiul domestic și cel de lucru sunt unul și același, este complet anacronică).

O altă mare schimbare indusă de pandemie este legată de cultură și politică. Înainte de pandemie s-a adâncit clivajul dintre cei cu educație precară și cei înalt educați, nu doar la nivel de venituri, ci și în ceea ce privește însemnătatea muncii pentru ei.

În ultimii ani, ca număr de ore, cei cu un nivel edu­ca­țional mai scăzut au muncit mai puțin, iar cei înalt educați – mai mult. O explicație ar putea fi că acestora din urmă le place munca pe care o fac. A-și face bine treaba este pentru cei educați și calificați parte critică din identitatea și valoarea pe care și le atribuie.

Clivajul s-a produs și cultural, nu doar economic. Joburile bune rămân cele care pot fi făcute de acasă și de oriunde. Implicit, cei înalt calificați și bine plătiți vor avea o mai mare flexibilitate în muncă. Interac­țiunea lor cu angajați „esențiali“ va fi tot mai mică – la extrem, doar de a deschide ușa pentru o livrare. Așa că nu e deloc greu să anticipăm consecințele politice ale acestui nou clivaj. Și sigur nu vor fi benigne, conchide The Economist.

Viitorul anticipat

Pandemia va antrena în conti­nuare schimbări radicale.

• TENDINȚĂ. În cercetări, 72% din executivi spun că organizațiile lor au început să adopte modelul muncii la distanță, iar 70% din angajați spun că posibilitatea de a lucra de acasă a devenit un criteriu important când își aleg jobul.
• CIFRE. McKinsey Global Institute estimează că, la terminarea cam­paniei de vaccinare și revenirea la normal în materie de muncă, 22% din joburi vor putea fi făcute de acasă trei din cinci zile pe săp­tămână, în timp ce 17% – între una și trei zile. 61% vor pu­tea fi făcute la dis­­tanță doar o zi pe săptămână.
• SCHIMBARE. Tot McKinsey Global Institute anticipează că, doar în SUA, circa 17 mi­li­oane de angajați vor fi ne­voiți să se recalifice până în 2030. Altfel spus, cu 28% mai mult decât anticipau mai toate analizele făcute înainte de pandemie, notează Forbes.

Acest articol a apărut în numărul 114 al Revistei NewMoney

FOTO: Getty