Whitney Houston, într-un documentar care ne-o arată în ipostaze de neimaginat

Despre Whitney Houston nu se va putea spune niciodată destul, însă documentarul lui Kevin MacDonald va fi o piesă importantă pentru oricine va vrea să refacă puzzle-ul acestei artiste pierdute în umbrele propriului suflet.

Acest articol a apărut în numărul 51 (22 octombrie – 4 noiembrie) al revistei NewMoney

La doar un an de la documentarul ame­ricanului Nick Broomfield, un alt film dedicat cântăreței Whitney Houston încearcă să construiască o imagine cât mai clară a personalității sale și să spulbere, pe cât posibil, tainele din viața ei.

Se numește simplu „Whitney“, este regizat de britanicul Kevin MacDonald (care a mai făcut documentare precum cel dedicat lui Bob Marley) și are toate șan­sele să vă placă.

În primul rând, pentru că este despre Whitney Houston, cântăreața cu voce ireală, cu un magnetism aparte, o exu­be­ranță incredibilă, dar și o tristețe amăgi­toare. În al doilea rând, pentru că este alcătuit, dincolo de interviuri, din foarte multe înregistrări din arhiva personală a familiei Houston, care ne-o arată pe Whitney în ipostaze de neimaginat.

În al treilea rând, pentru că te intrigă prin simplul fapt de a nu-ți oferi răs­pun­sul la marea întrebare (pe care știi, instinctiv, că nu ți-l poate oferi, de fapt, nimeni), și anume: de ce nu a luptat această femeie să trăiască?

Portret cu umbre. Ca orice documentar, „Whitney“ nu satisface multe curiozități, dar conturează o imagine cât se poate de clară a acestei artiste cunos­cută ca una dintre cele mai reprezentative personalități ale secolului al XX-lea. MacDonald reușește să surprindă energia ei vulcanică, pasiunea pentru mu­zică, profesionalismul ei, dar și vulnera­bili­tățile, dependențele sale, comportamentul hedonist, neputința de a se bu­­cura de rolul de mamă.

Regizorul redă contrastele ei cele mai puternice precum dragostea de viață, dar și refuzul de a se vindeca, faptul de a fi un model, dar și o victimă, dorința de a-și întemeia o familie, dar și imposibilitatea de a se bucura de ea.

„Whitney“ surprinde live-urile ei fără cusur în care vocea de mezzosoprană dezlănțuia milioane de suflete (așa cum a fost la Super Bowl din 1991, când întreg stadionul s-a ridicat în picioare cân­tând cu ea imnul american).

Ne reamintește de performanța ei în filmul „The Bodyguard“ și de succesul derivat din el: single-ul „I Will Always Love You“ a fost considerat de critici „cântecul ei semnătură“ și a devenit cel mai bine vândut single al unei femei în SUA, în timp ce filmul a fost considerat unul dintre cele mai revoluționare de la acea vreme pentru faptul că promova dragostea interasială.

„Whitney“ ne arată cât de respectată a fost Houston în Africa post-aparheid, unde a cântat și unde s-a bucurat de aprecierea unor fani fervenți precum Nelson Mandela; surprinde fulgeră­toa­rea ascensiune a acestei artiste cu inge­nio­zitate tehnică, dar și căderea ei abruptă în umbrele adânci ale propriei ființe. Și ne mai arată ceva trist și con­damnabil: cât de nocive pot fi unele familii pentru propriii copii.

Familie-capcană. Imagini cu micuța Whitney, cea mai mică dintre cei trei copii ai unei familii respectate de afro-americani, vorbesc despre forța magică a copiilor de a transforma totul în lumină. Bucuria de pe chipul ei strălucește, râsul ei molipsitor te cucerește, iar vocea care iese din trupul ei mic te îngenun­chează. Părea fericită. În casa ei din New Jersey, unde trăia alături de cei doi frați, mama (Emily „Cissy“ Houston, cântă­reață de gospel) și tatăl (fost om al armatei); în liceul catolic de fete, unde a întâlnit-o pe Robyn Crawford, cea care avea să devină cea mai bună prietenă a ei, asistenta personală și directorul său de imagine.

La fel de fericiți par și ceilalți: frații, care râd mai tot timpul, mama care se bucură de succes (cântă alături de Aretha Franklin), verișoarele sale (cân­tărețele Dionne Warwick și Dee Dee Warwick).

Dar, „familia asta este plină de secrete“, șoptește unul dintre frați în documentar, ceea ce te obligă să te gândești de la bun început că lucrurile nu erau chiar roz în familia Houston. Și chiar des­coperi asta pe parcursul filmului, când afli că familia era bogată în minciuni și șaradă, începând cu Cissy și soțul ei John, care ieșeau în public ca un cuplu armonios, când de fapt erau divorțați demult, continuând cu frații care debordau de energie, dar care ascundeau de­pendența de droguri și până la faptul că Whitney fusese molestată de verișoara Dee Dee Warwick.

În această familie, în care aparent to­tul mergea ca pe roate, Whitney a cunoscut lucruri frumoase precum dra­gostea față de muzică și de cultura afro-ame­ricană, dar și lucruri abominabile precum abuzul sexual, dependența de droguri (Whitney a fost introdusă în lumea prafurilor albe chiar de frații săi, obicei pe care avea să-l practice apoi alături de soțul său, rapper-ul Bobby Brown).

Nu poți învinui pe nimeni de ceea ce avea să devină în doar câțiva ani umbra lui Whitney Houston, dar nu poți nici să nu te gândești că toate acele momente în care sufletul ei a fost făcut țăndări au fost de fapt începutul suferinței sale.

Suflet vândut. Într-una dintre înregis­trări, Whitney povestește un vis recu­rent, în care diavolul o aleargă, dar nu o poate prinde. Tema aceasta faustiană, cu sufletul curtat de diavol, revine în documentar prin mărturisiri de-ale ei („diavolul sunt eu“) sau ale apropiaților, care-și amintesc cum Whitney le vorbea despre halucinațiile ei.

Acea parte întunecată a ei pe care nu a reușit niciodată să o domine răzbate din înregistrări nevăzute până acum, în care Whitney nu-și ascunde epuizarea psihică, în care recunoști dereglări de comportament şi de personalitate.

Înstrăinarea față de sine și de tot ceea ce o înconjura, tristețea copleșitoare și neputința dezarmantă au fost însoțitorii de drum ai lui Whitney în ultimii ei ani de viață, când aceasta era tot mai de­pendentă de heroină și de „demonii ei“.

Nimic nu a putut-o salva pe diva care la 48 de ani avea să moară într-un hotel din Beverly Hills, în urma unei supradoze. Nici repetatele cure de dezintoxicare, nici muzica (își pierde vocea, anu­lează concerte), nici familia de care se simte trădată (tatăl ajunge chiar să o dea în judecată), nici propria fiică pe care nu a putut-o iubi niciodată cu ade­vărat (în 2015, Bobby Kristina moare, la vârsta de numai 22 de ani, în urma unei supradoze).

Cu această părere de rău rămâi la finalul filmului: că nimeni și nimic nu a putut-o salva. Și te întrebi obsedant care este, totuși, momentul în care a început călătoria ei spre întuneric și care este clipa în care Whitney putea fi întoarsă spre lumină.

Foto: Guliver/Getty Images