Un animal de companie care să trăiască 1.000 de ani? Poate doar în visurile exaltate ale celor din Silicon Valley

Desigur, Jeanne Calment a fost uluitoare. Dar nici mai puțin cunoscuta Creme Puff nu e cu nimic mai prejos. Cea mai longe­vivă persoană din istoria consemnată oficial a trăit 122 de ani și 164 de zile – ceea ce nu e deloc rău pentru o specie cu o durată medie de viață de 71 de ani. Însă Creme Puff, o felină din Texas despre care stăpânul ei, Jake Perry, spune că a avut o dietă constând din mâncare uscată pentru pisici, suplimentată cu broccoli, ouă, șuncă de curcan și „un degetar de vin roșu la fiecare două zile“, a trăit 38 de ani și trei zile. Adică mai bine de dublul mediilor statistice. Și ar mai fi Bluey, un ciobănesc australian născut la începutul secolului trecut care a trăit 29 de ani și cinci luni, adică de mai bine de două ori mai mult decât orice alt câine, după cum o certifică Guinness World Records.

Timp de secole, cohorte de cercetători au încercat să înțeleagă durata vieții ome­nești. Ce stabilește limitele? Ce se poate face pentru a încetini sau chiar da înapoi ceasul biologic? Acum încep să-și pună ace­lași gen de întrebări și în ceea ce privește animalele noastre de companie. Răs­pun­su­rile sunt încă în faza de embrion, dar, chiar și așa, apar câteva ipoteze interesante.

Sfertul de început

Matt Kaeberlein stu­diază îmbătrânirea la Universitatea Washington (din Seattle, SUA). I-au plăcut câinii dintotdeauna. Acum are un ciobănesc german, Dobby, pe care îl descrie ca fiind „cu adevărat special“. Dar Dobby are 14 ani – adică aproape 98 în ani „câinești“. „Văd foarte mult procesul de îmbătrânire în el“, spune Kaeberlein, care este unul dintre directorii proiectului de cercetare Dog Aging Project (DAP), a cărui misiune este întâr­zierea și, eventual, inversarea acestui proces. Iar câinii sunt doar începutul, adaugă el, pentru că încercările de a le prelungi viața ar putea duce la apariția unor medicamente antiîmbătrânire de care să beneficieze în cele din urmă și oamenii.

DAP are în desfășurare un studiu în care au fost înscriși până acum peste 40.000 de câini, stăpânii furnizând istoricul medical al animalului lor de companie și completând periodic sondaje detaliate. Un lot de aproxi­mativ 8.500 de câini vor avea genomul secvențiat, iar unora dintre aceștia li se vor studia și părul, sângele și urina. Alte grupuri mai mici sunt studiate atent pentru anumite tulburări, cum ar fi o formă de de­mență cunoscută sub numele de disfuncție cognitivă canină (CCD). Ideea este de a găsi indicii biologice care ar putea ajuta nu doar la identificarea câinilor cu risc de a dezvolta astfel de boli în viitor, ci și la descoperirea unor medicamente care le-ar putea preveni sau trata.

Unul dintre primii compuși studiați în acest sens este rapamicina, despre care se știe deja că prelungește viața muștelor, vier­milor și șoarecilor de laborator cu până la 25%. Mecanismele sale de funcționare nu sunt încă înțelese, dar se crede că aceasta imită efectele restricției calorice – care s-a dovedit că ajută diferite specii să trăiască mai mult –, prin blocarea unei molecule numite mTOR, care răspunde la aportul de nu­trienți, controlând creșterea și metabolismul celular.

„Sunt convins că unele dintre inter­ven­țiile despre care știm că extind durata de viață a șoarecilor vor funcționa și la câini. Trebuie doar să demonstrăm acest lucru prin studii clinice“, mai spune Kaeberlein. El și colegii săi testează rapamicina pe câini în vârstă de cel puțin 7 ani, însă deocamdată nu se poate vorbi despre efecte punctuale. Mulți dintre proprietarii câinilor incluși în studiu au raportat că aceștia au devenit mai activi, dar încă nu se știe din ce motive. „Ar putea fi o diminuare a durerii sau a artritei ori ar putea fi faptul că medicamentele îi fac hiperactivi“, explică acesta. Pentru a avea o imagine mai bună, 290 de câini vor primi rapamicină timp de un an, iar alți 290 vor primi un placebo. Echipa va monitoriza apoi starea lor de sănătate pentru alți doi ani și va trage primele concluzii.

(Proto)virusul bătrâneții

„Să studi­ezi îmbătrânirea pe oameni este complet neproductiv, pentru că, de obicei, propria ta viață nu este suficient de lungă pentru a apuca să vezi roadele muncii tale. Viața unui câine este suficient de scurtă încât să ne permită să facem experimente rezonabile și să le vedem și rezultatele“, spune și Andrei Gudkov, profesor de oncologie la Ros­well Park Comprehensive Cancer Center, din Buffalo (SUA), și cofondator al Vaika, un proiect de antiîmbătrânire ai cărui subiecți de cercetare sunt câini de sanie retrași din cursele de profil.

În ultimii patru ani, echipa coordonată de Gudkov a strâns câini cu vârste cuprinse între 8 și 11 ani de la canise din sta­tele din nordul SUA și din Ca­nada, pe care îi în­gri­jește și îi moni­to­rizează cu atenție până la sfârșitul vieții.

Abordarea lui Gudkov este diferită și pune accentul pe deteriorarea ADN-ului odată cu înaintarea în vârstă. Acest proces, explică el, poate furniza un semnal sistemului imunitar pentru a distruge celulele afectate, având ca rezultat deteriorarea țesutu­rilor. Una dintre cauze ar fi ceea ce Gudkov numește „retrobiomul“ – fragmente de virusuri preistorice care au fost încorporate în ADN-ul nostru de-a lungul a milioane de ani de evo­luție. Părțile din ADN-ul unui animal care con­țin aceste fragmente sunt de obicei „amuțite“ de către markeri epigenetici, spune Gudkov, dar acest mecanism pare să își piardă eficiența odată cu înaintarea în vârstă. Echipa sa testează un medicament antiîmbătrânire experimental, despre care crede că poate restrânge activitatea retrobiomului. Gudkov spune că are unele rezultate preliminare, dar nu vrea să le facă pu­blice încă.

Dacă Vaika este un efort nonprofit, pe care Gudkov îl descrie drept un „hobby“, Celine Halioua plănuiește în schimb să facă o afacere din prelungirea vieții la câinii de companie. Cunoscută drept o mare iubitoare de animale, Halioua a fondat start-upul biotehnologic Loyal pentru a „dezvolta medicamente menite în mod explicit să extindă durata de viață și de sănătate“. La fel ca DAP și ca Vaika, Loyal caută indicii biologice care ar putea sugera ce animale sunt predispuse la o îmbătrânire mai rapidă și care ar putea să se bucure de o viață mai lungă și mai sănătoasă.

Compania va lansa în curând studii cli­nice cu două medicamente, pe care le nu­mește LOY-001 și LOY-002. Fără a intra în detalii despre ele, Halioua spune doar că pri­mul este un implant care vizează câinii mai mari, care tind să aibă durate de viață mai scurte, în timp ce al doilea, o pastilă care funcționează într-un mod similar cu ra­pamicina, va fi testat pe câini mai în vârstă. Iar dacă vreunul dintre ele are efec­tele scontate, pasul următor ar putea fi testarea pe oameni.

Atenție, câine bun!

Până de curând, cele mai multe cercetări privind îmbătrâ­nirea s-au concentrat pe musculițe de droj­die, viermi și șoareci. Studiile de laborator au dezvăluit o mulțime de perspective fascinante asupra modului în care aceste orga­nisme îmbătrânesc, dar relevanța descope­ririlor pentru oameni încă este dezbătută. Câinii, pe de altă parte, sunt un model exce­lent pentru studierea îmbătrânirii umane și a oricăror medicamente care ar putea înce­tini sau inversa acest proces, spun acum tot mai mulți cercetători.

Câinii de companie trăiesc cu noi în ca­sele noastre, respiră același aer pe care îl respirăm și noi și, adesea, ne împărtășesc într-o oarecare măsură rutinele zilnice. „Ne mănâncă mâncarea, se plimbă pe gazonul nostru stropit cu pesticide și beau și ei orice s-ar afla în apa noastră“, spune Elaine Ostrander, coordonatoarea unei echipe a National Human Genome Research Institute, Maryland (SUA), care studiază gene­tica umană și a câinilor. Totodată, ei dez­voltă multe dintre bolile legate de vârstă pe care le facem noi.

Diferența majoră este că îmbătrânirea este un proces mult mai rapid la câini – se întâmplă de aproximativ șapte ori mai repede decât la oameni, deși câinii mici tră­iesc în general mai mult decât cei mai mari.

Acest lucru poate fi devastator pentru pro­prietarii devotați, dar este foarte util pentru cer­ce­tători, care sunt capabili să studieze efec­tele potențialelor medicamente antiîm­bă­­trâ­nire pe întreaga durată a vieții lor – ceva mult mai dificil de realizat la oameni. (To­tuși, nu este întru totul ade­vă­rat că un an de viață al unui câine este echivalent cu șapte ani umani. Câinii par să îmbă­trâ­nească mai repede decât oamenii în primii lor ani de viață, iar procesul de îmbătrânire încetinește pe măsură ce îna­in­tează în vârstă.)

O altă caracteristică a câinilor este diversitatea lor incredibilă. Numai la ei vedem diferențe extreme de mărime și de aspect în cadrul unei singure specii – marele danez este de 20 de ori mai greu de­cât un chihuahua, iar un pomeranian nu seamănă deloc cu un staffordshire bull terrier, de exemplu. Iar această variație îi face fascinanți pentru geneticieni precum Ostrander.

„Câinii au fost domesticiți doar cu aproxi­mativ 30.000 de ani în urmă, iar majoritatea raselor au existat doar din Epoca Victo­ri­ană. Creșterea modernă a câinilor a început pe la 1800, iar crescătorii au folosit specimene alese anume pentru a cultiva anumite caracteristici și trăsături fizice“, spune ea, explicând că această selecție riguroasă face acum mult mai ușoară identificarea genelor de interes la câini decât la oameni. „Pentru mine, ca genetician, este la fel cu a fi un copil într-un magazin de bomboane.“

Valea iluziilor

Ostrander studiază cancerul, care afectează diferite rase de câini. Pentru a afla mai multe despre cancerul vezicii urinare, de exemplu, ea și colegii ei monitorizează terrierii scoțieni și terrierii albi, care par predispuși la dezvoltarea aces­tuia, urmând să le compare genomul cu cele ale altor rase la care boala nu apare. „Devine mult, mult mai ușor să găsești acele gene (legate de cancerul vezicii uri­nare, n.r.). În cazul oamenilor nu avem o metodă la fel de eficientă.“

Cercetătorii speră că același lucru este valabil și în cazul îmbătrânirii și că, descoperind gene legate de viață lungă și sănă­toasă la câini, am putea afla și ce i-ar putea ajuta pe oameni să trăiască mai mult. Vor­bind despre extinderea vieții umane, Halioua spune că domeniul „a suferit și suferă de o problemă de branding“, încă din anii ’90. „Nume mari din domeniu au clamat o durată de viață de 1.000 de ani și nemurire. Să fim clari, noi nu creăm câini care să tră­iască 1.000 de ani“, explică ea.

Pentru a face întreaga poveste și mai ciu­dată, pe măsură ce tehnologia s-a matu­ri­zat, Silicon Valley a devenit obsedată de dezvoltarea unor modalități de a opri procesul de îmbătrânire. S-a început cu plim­bări foarte lungi cu bicicleta și post intermitent, după care unii acționari, manageri și angajați ai start-upurilor care ne promit vii­torul au trecut la a dormi în criocamere, a folosi aparate pentru antrenament în hipoxie (presupune diminuarea oxigenului disponibil în aerul inspirat, metodă despre care unii cred că ar putea prelungi viața prin modificarea modului în care funcțio­nează genele), a înghiți zeci de pastile în fie­­care dimineață, a-și injecta celule stem în creier sau a-și face transfuzii cu plasmă proaspăt recoltată de la adolescenți. Fără dovezi concrete că ar și funcționa, genul acesta de experimente a dus însă în derizoriu și cercetările serioase.

„Dacă putem viza cu succes biologia îm­bă­trânirii la animalele de companie, asta ne va ajuta în mare măsură să convingem pu­blicul larg că acest lucru este posibil și la oameni“, mai spune și Matt Kaeberlein, de la DAP. „Pentru că nu e ceva science-fiction. E doar biologie.“