Recomandare: „Mudbound“, un film despre rasism, iubiri neîmplinite, dezumanizare și tragediile războiului

Poate îți va aminti de unele filme despre război, rasism sau iubiri neîmpli­nite, însă „Mudbound“ îmbină aceste teme într-un fel atât de special încât nu vei găsi reper pentru frumusețea lui tristă în nicio altă peliculă.

Acest articol a apărut în numărul 38 (16-29 aprilie) al revistei NewMoney

Cei care au citit cartea lui William Faul­k­ner, „Pe patul de moarte“, vor recu­noaște de la bun început în filmul americancei Dee Rees acel mod de a amplifica tensiunea prin monolog interior. La fel ca în romanul experimental al lui Faul­k­ner, personajele din „Mudbound“ își spun povestea mai mult prin gânduri decât prin frenezii verbale și gestuale.

Asta anunță din capul locului un dramatism feroce, ce se dezvăluie gradat în acest film ce nu a trecut neobservat la Premiile Oscar din acest an, unde a pri­mit patru nominalizări: cea mai bună actriță în rol secundar și cel mai bun cântec original (Mary J. Blige), cel mai bun scenariu adaptat (Dee Rees și Virgil Williams) și cea mai bună imagine (Rachel Morrison).

Cuibul urii. „Violența este parte inte­grantă a vieții de la țară. Ești tot timpul atacat de lucruri moarte“, spune încă de la început vocea interioară a Laurei Mc­Allan (Carey Mulligan), soția fermierului Henry McAllan (Jason Clarke), care ia decizia neașteptată de a părăsi confortul vieții de oraș pentru viața la țară. Doar că violența despre care vorbește simpa­tica Laura este una care depășește gra­nițele fermei sărăcăcioase din Delta Mississippi-ului, unde-și crește cele două fiice; este acea violență născută din ură ra­sială, care dezumanizează și sapă gropi de mormânt.

Ura aceasta este cheia filmului pe care Dee Rees (autoarea unor filme precum „Pariah“ sau „Bessie“) l-a adaptat după cartea cu același nume scrisă de Hillary Jordan. O ură care și-a găsit cuib, înainte și după cel de-Al Doilea Război Mondial, atât în locurile fără cusur de la oraș, cât și în cele mizere de la țară.

În „Mudbound“, care-și începe acțiu­nea la sfârșitul anilor ’30, nu cu mult înainte ca SUA să intre în cel de-Al Doilea Război Mondial, cuibul urii este plasat la țară, pe pământ mlăștinos, pe câm­puri largi și drumuri murdare, acolo unde două familii – una de albi, alta de negri – ajung să-și intersecteze destinele.

Doi bărbați tineri din cele două familii, Jamie McAllan (fratele mai mic al lui Henry) și Ronsel Jackson (cel mai mare din cei patru frați Jackson), care se întorc din război fără urmă de rană fizică, dar plini de cicatrici sufletești, devin protagoniștii unor experiențe comune ce vor fi separate, în cele din urmă, de violență.

Contraste. Până la un punct, filmul se desfășoară pe două planuri: cel al vieții de război, unde cei doi luptă încercând să facă față ororilor de nedescris, și cel al vieții de la fermă, unde McAllan-ii (soțul, soția, fiicele și un bunic rasist) nu par a duce o viață mai bună decât Jackson-ii, familie de negri care trăiește cu chirie pe pământul lor. Și cum ar putea-o duce, din moment ce Laura, ființă solară și pasională, suferă enorm în aceste con­diții precare, Henry e mai tot timpul plecat cu treabă, iar tatăl lui, „Pappy“ (Jo­nathan Banks), e o acritură de om care le îngreunează viața.

Mai fericiți sunt predicatorul Hap Jackson (Rob Morgan) și soția lui, Flo­rence Jackson (Mary J. Blige) care-și cresc cu greu cei patru copii, dar care sunt uniți de o credință și o armonie demne de invidiat.

Grijile și viața austeră par a lua sfârșit pentru ambele familii odată cu întoarce­rea lui Ronsel (Jason Mitchell) și a lui Jamie (Garrett Hedlund). Un suflu nou, un nou început, doi eroi care pot schimba cursul monoton al vieții de la țară. Dar cei doi s-au întors cu frici de nedescris, cu coșmaruri, cu neputința de a o lua de la capăt într-un loc ca acesta. Singurul lucru care le mai osto­iește durerea este prietenia ce se leagă pe negândite între ei.

O prietenie care se consumă mai mult pe ascuns, date fiind împrejurările le­gate de rasism, și care îi va separa în cele din urmă prin moarte.

Alb și negru. Povestea intensă și bo­gată pe care o spune Dee Rees despre sudul Statelor Unite ale Americii are, ca orice poveste, zonele ei de lumină și întuneric. Devotamentul Laurei față de fa­milie, iubirea ei secretă față de fratele soțului, armonia incredibilă din familia Jackson, dragostea lui Ronsel pentru o femeie albă (pe care nu o va mai revedea niciodată) – sunt petele de lumină ale acestei povești, redate prin monolo­guri interioare, prin gesturi tandre și zâmbete calde.

Insensibilitatea lui Henry McAllan, ura fără egal a tatălui său față de oamenii de culoare, cruzimea tuturor acelor albi care se cred privilegiați în fața unor „ciori“ – sunt umbrele acestei povești cu deznodământ cumplit (Ronsel ajunge să fie schingiuit până la moarte de bătrânul „Pappy“ și oamenii lui, sub privirile neputincioase ale bunului său prieten).

Din umbre și lumini, dar și din tonuri pământii și pasteluri construiește regizoarea acest tablou al sudului american, unde „viețile negre contează mai puțin decât conștiințele albe“, (The New York Times) și unde sunt ușor de diferențiat cei drepți de cei răi.

Un tablou din care nu lipsesc nuanțe psihologice care animă întreg firul epic al filmului și nici imagini minunate cu solul, flora și vremea care, grație cineastei Rachel Morrison, atribuie poveștii o forță arhaică.

Glasuri. „Mudbound“ – „un film des­pre cum se schimbă lucrurile (încet, neuniform, dureros), dar și despre forța obiceiurilor și prejudecăților care țin oamenii în loc și împiedică progresul social“ (The New York Times) – aduce în discuție probleme despre rasă, depen­dențe (dependența de pământ), tragedii comune (cel de-Al Doilea Război Mondial), straturi de putere (bărbați/femei, albi/negri). Dar, mai mult decât orice, surprinde sensibilitatea și bunătatea umană, momentele dulci-amărui ale unor destine, grația unor suflete care reu­șesc să stră­lucească chiar și în noroi (noroiul fiind aici o alegorie a rasei), cruzimea unor oameni ce pare la fel de im­placabilă ca vremea, ciudățenia ființei umane de a rămâne blocat în propria viață.

Felul în care o face este uimitor, toate acele voci interioare care-și spun poveș­tile cu un ton și limbaj proprii, creând o structură muzicală echilibrată, ce dă o forță neașteptată filmului.

Glasurile acelea, adânci ca pământul, rămân cu tine multă vreme după ce filmul se va fi terminat, murmurându-ți zeci de cuvinte despre viață și moarte.

FOTO: Cinemagia