Recomandare de film: „The Glass Castle”. Povestea unei familii nomade ce rămâne unită, în ciuda violențelor și frustrărilor

Acest articol apare în numărul 29 (4-17 decembrie) al revistei NewMoney

Povestea unei familii excentrice, me­reu pe drumuri, mereu supusă perico­lelor. Un subiect de parenting provo­cator. „The Glass Castle“ te face să te gândești serios la ce înseamnă norma­litate într-o familie.

În 2005, Jeannette Walls, jurnalist la MSNBC.com, și-a publicat memoriile despre viața nomadă pe care ea și frații ei au trăit-o în copilărie. Acum, după mai bine de 10 ani, povestea care s-a vândut în peste 2,7 milioane de exemplare a fost transpusă într-un film care-i preia tensiunile și care-i poartă mai departe mesajele despre viață, voință și speranță. „The Glass Castle“, regizat de Destin Daniel Cretton, spune povestea a doi părinți excentrici care nu le-au putut oferi copiilor lor decât o educație anarhică.

Dualism. El (Woody Harrelson), un liber profesionist sclipitor care pro­iectează în minte și pe hârtie casa visurilor lui, un alcoolic bipolar, rob al traumelor suferite în copilărie, care-și poartă familia mereu pe drumuri, departe de școli, facturi, normalitate. Ea (Naomi Watts), o pictoriță prolifică a cărei pasiune pentru artă îi transcende ființa fără a o responsabiliza însă pentru rolul ei suprem, acela de mamă. Jeannette, Lori, Maureen și Brian sunt copiii lor, care cred doar până la un punct în balivernele părinților, ajun­gând să se crească unii pe alții și să evadeze, apoi, spre un viitor mai cald.

Privindu-i pe toți, ca pe un întreg bizar, alergând prin iarbă, încălzindu-se la un foc în inima pustietății, înghesuindu-se într-un pat mic, certându-se, îmbrăți­șân­du-se, vezi o familie de țicniți care se adoră și care privesc lumea în felul lor. Dar această imagine este alterată de contradicțiile din ce în ce mai vizi­bile dintre cei patru copii (care înțeleg, pe măsură ce trec anii, că viața lor e fără noimă) și cei doi părinți (care nu au pu­terea să se maturizeze și să le ofe­­re odraslelor lor sentimentul de norma­litate).

După momente alternante în care îl urăști pe tată pentru iresponsabilitate și cruzime, dar îl și adori pentru pasiunile lui (ingineria este una dintre ele) și pentru poveștile cu care-și hrănește copiii, ajungi să ai îndoieli în ceea ce privește felul în care a trăit (pe bune) această familie americană. Au greșit, până la urmă, acești părinți sau au fost doar niște nonconformiști, ca mulți alții, care le-au oferit copiilor cel mai de invidiat dar, libertatea?

Contraste. „The Glass Castle“ este, de la bun început, un film al contradic­țiilor, iar pionii în jurul cărora se învâr­tesc aceste contraste sunt tatăl, Rex Walls, și fiica cea mare, Jeannette (inter­pretată în copilărie de Ella Anderson iar la maturitate, de Brie Larson). Rex, visătorul excentric, prietenul sticlei de whisky și al indisciplinei, simbolizează dorința de libertate, de sălbăticie, în timp ce Jeannette întruchipează nevoia de ordine și siguranță.

Dar granițele dintre bine și rău nu sunt niciodată clare, așa că e lesne de înțeles cum micuța Jeannette și frățiorii ei admiră individualismul părinților, chiar și atunci când suferă în mijlocul unei vieți haotice. La fel cum Rex se bucură ca un copil de viața lui nomadă tânjind în același timp după stabilitate. Iar această nevoie de normalitate este cel mai bine sugerată de casele cu energie solară pe care le tot proiectează pe hârtie la gândul că într-o zi chiar va cons­trui o astfel de clădire pe care-o nu­mește „castel de sticlă“. Dar ziua aceea nu vine niciodată, iar Rex știe asta de la bun început.

Casele în care locuiesc sunt mereu altele, niciodată cu pereți din sticlă, ci, de cele mai multe ori, spații precare, fără apă și fără curent electric, fără hra­nă și fără căldură. Copiii cresc dorin­du-și să învețe să scrie și să citească, la fel cum cresc discrepanțele dintre aceștia (care-și doresc tot mai mult o viața normală) și adulți (care rămân veșnic prinși în universul lor plin de visuri, dar lipsit de responsabilități).

În memorie. Camera de filmat a lui Cretton surprinde, unori puțin cam melo­dramatic, contradicțiile dintre personaje trecând de la atmosfera anilor ’60 -’70, în care își trăiesc cei patru frați copilăria, la cea din anii ’80, când aceș­tia sunt maturi. Jeannette, acum jurna­listă la o publicație mondenă, este cea care rememorează acei ani teribili din care nu știe să culeagă acum decât suferință.

Dar copilăria ei nu a însemnat doar lipsa mâncării și a căldurii, miros de whisky și de culori de pictat, accidente precum cel în care și-a ars abdomenul în timp ce gătea în locul mamei, chipuri sinistre precum cel al bunicii, unde au locuit o vreme. Copilăria ei a însemnat povești citite de mamă și plăsmuite de tată, bulgăreală prin păduri de vis, momente de tandrețe și conversații pline de miez. Toate astea lucrează încă în ea răscolind-o și apropiind-o mai mult ca niciodată de acele vremuri.

Din inima New York-ului, unde pare să ducă viața perfectă (are succes, este pe punctul de a se căsători) evadează neîncetat (cu gândul) în peisajele sălba­tice ale Virginiei, pe care le-a cutreierat pe când era mică. Îi lipsesc, la fel cum îi lipsește familia ei disfuncțio­nală. Îi lip­sește acel întreg, perfect în imperfec­țiu­nile lui. Și astfel ajunge să-și ierte pă­rinții, care trăiesc acum pe stră­zile new-yorkeze, și să facă posibilă reunirea familiei.

Teoria întregului. „The Glass Castle“, care se bazează în fond pe niște clișee (abuz, violență, alcoolism), devine astfel o poveste stratificată în care se suprapun teme precum noma­dismul, nonconformismul, iertarea, com­pasiunea. Rex, cel mai complex dintre personaje, care pendulează de la imaginea de tată perfect la cea de căp­căun, este nucleul din care pornește toată energia familiei. El, cu ambiva­lența lui, scrie istoria dureroasă a celor patru copii. O durere care îi învață însă pe toți să lupte, să se ridice, să știe cine sunt și ce vor.

„Lupta este cea care îi conferă fru­mu­sețe“, îi spune Rose Mary lui Jeannette despre un copac neobișnuit din deșert pe care-l pictează. Lupta este cea care unește mereu această familie.

Dincolo de egoismul și neglijența unor părinți, dincolo de confruntările brutale, de tăcerile dureroase, filmul lui Cretton ne arată frumusețea fără egal a întregului, inexplorabila energie a unei familii, rafalele unei bucurii pure, pe care nu o poți trăi decât alături de ceilalți.

„The Glass Castle“ devine, în acest fel, povestea unei familii universale, ce ascunde violențe și frustrări de tot felul, dar care rămâne unită prin devotament și luptă. Lupta pentru întreg.

FOTO: Cinemagia