Recomandare de film: „First They Killed My Father“ și genocidul cambodgian din anii ’70 văzut prin ochii unui copil

Acest articol apare în numărul 31 (8-21 ianuarie) al revistei NewMoney

Poveștile adevărate nu pot fi spuse decât cu adevăr, iar ultimul film al Angelinei Jolie tocmai asta face: spune, cu o sinceritate brutală, povestea unei crime împotriva umanității.

Drama biografică „First They Killed My Father“, cel mai nou proiect regizoral al Angelinei Jolie, este tipul de film incomod, care te întristează profund și te pune pe gânduri. Așa că, nu vizionați acest film decât după ce febra Sărbăto­rilor de iarnă va fi trecut, iar voi vă veți simți în stare să ascultați strigătele istoriei. Căci acest film impresionant aduce în lumină o realitate mai puțin cunos­cută, și anume genocidul cambodgian din vremea regimului comunist Khmer Rouge (1975 și 1979), în timpul căruia au fost uciși aproximativ trei milioane de oameni nevinovați. Un adevăr dezar­mant care ajunge la noi prin ochii unui copil, ceea ce face ca impactul emoțio­nal al acestui film să fie cu mult mai puternic.

Pretext fals. Angelina Jolie a luat cartea de memorii cu același nume a lui Loung Ung – pe care a cunoscut-o în 2002, după ce a devenit ambasador al Națiunilor Unite – și a transpus-o într-o poveste cinematografică năucitoare. Loung Ung este cea care a trăit pe pielea ei schimbarea bruscă și drastică a socie­tății cambodgiene, supusă în acele vre­muri la condiții oribile de muncă, la foa­mete și la o teamă constantă.

Unul dintre copiii unui oficial guvernamental, Loung avea 7 ani când miș­carea comunistă, cunoscută cu numele de Khmer Rouge, a preluat puterea mu­tându-i pe toți orășenii în tabere de lucru, unde au fost forțați să renunțe la posesiunile lor și să îmbrățișeze un stil de viață „altruist“.

Acest exod, făcut sub pretext fals (ame­nințarea bombardamentelor americane care nu mai vin însă niciodată), este aproape de nesuportat, civilii mer­gând sute de kilometri pe jos spre o des­tinație necunoscută, intersectându-se la tot pasul cu soldați cu puști și lansatoare de rachete. Iar faptul că tot acest spectacol este înregistrat de ochii unui copil – care se străduiește, asemenea nouă, să înțeleagă și să proceseze evenimentele – ne ajută să asimilăm cu o mai mare intensitate acel episod din istoria Cambodgiei.

Context istoric. Este sfârșitul Răz­bo­iului din Vietnam, în timpul căruia Cambodgia, țară neutră, a fost bombar­dată constant de armata Statelor Unite, motiv pentru care mulți combodgieni au căutat protecție în rândul comuniștilor. Reprezentanții americani părăsesc în cele din urmă tabla de joc din Cambodgia, moment în care izbucnește războiul cambodgian-vietnamez.

Într-un astfel de context, oamenii mor pe capete, uciși de brutalitatea comu­niș­tilor, de foamete și de boli. Rezistă doar cei norocoși, iar micuța Loung (Sareum Srey Moch) este unul dintre ei, căci cum poți să-l numești pe cel care, călcând ace­lași pământ ca și tovarășii lui, rămâne în viață, pe când ceilalți explo­dează odată cu bombele ascunse în țărână?!

Purtată dintr-o tabără în alta (la înce­put alături de frații și de părinții ei, iar pe parcurs, singură), Loung învață să su­pra­viețuiască. Nu este răpusă aproape niciodată de disperare, iar de plâns, plânge rareori, lipsa reacțiilor puternice ale acestui personaj fiind condamnată de mai mulți critici. Loung deprinde abilitățile pe care niciun copil nu ar trebui să le cunoască, cum ar fi plantarea minelor explozive, folosirea unui AK-47 sau mânuirea unei sulițe în așa fel încât să nu rateze inima dușmanului (căci în aceste tabere, copiii și muncitorii erau instruiți cum să-i urască și să-i distrugă pe vecinii lor vietnamezi).

Imagine bizară. Povestea Cambod­giei din acei ani – țara în care s-a născut și fiul adoptiv al Angelinei Jolie, Maddox Jolie-Pitt, care este producător executiv al acestui film – este spusă aproape sub forma unui reportaj. Unul despre un copil care captează, cu ființa lui plăpândă, cu ochii lui aproape veșnic uscați, o lume pe care nu și-ar fi putut-o închipui nici în cele mai coșmărești jocuri ale imaginației. Orice se întâmplă în jurul ei devine normalitate pentru eroină, care se străduiește să se adapteze chiar și atunci când este afectată de durere, pa­nică sau furie.

Imagine după imagine, cadru după cadru (compuse inteligent de cineastul Anthony Dod Mantle) prind viață doar pentru că micuța Loung, martorul tăcut al durerii, este acolo.

Prin felul în care își mânuiește perso­najul principal, Angelina Jolie reușește să intersecteze două viziuni total dife­rite, una a copilului care încearcă să facă față, și alta a maturului care-și amin­tește prin ce a trecut.

Căci asta este senzația care te în­cearcă atunci când urmărești camera trecând de la fetiță la câmpuri lipsite de culoare, de la ochii ei mari, expresivi, la oameni executați: că tot ceea ce se în­tâmplă acolo este înregistrat de aceeași ființă, când mică, când mare, când îns­păimântată, când detașată.

Un miracol. Nu situația geopolitică este punctul central al filmului, nu ani­mozitățile cambodgiano-vietnameze și nici politica lui Nixon față de acea țară, ci sentimentul dislocării și incertitudinii, privarea și teama, singurătatea. Loung își pierde tatăl și mama (despre a căror moarte are viziuni care-i arată cum au fost uciși și aruncați într-o groapă co­mu­nă), cu unii frați se regăsește într-un final, cu alții nu se va mai întâlni nicio­dată.

Își amintește de ei, de pe vremea când trăiau fericiți în casa loc din Phnom Penh, acestea fiind singurele imagini în care apare culoarea, puternic saturată, ce contrastează cu griurile plumburii ale hainelor, chipurilor și peisajelor.

Pe fundalul sunetelor naturale – cizme în mișcare, elicoptere, focuri de artificii, bombe, păsări, insecte, mulțimi vesele, conversații șoptite, discursuri de pro­pa­gandă stridentă –, Loung pășește mereu către o nouă clipă pe care să o poată numi viață. Și în timp ce pășește, te rogi să o mai poți vedea zâmbind, cântând și dansând ca orice copil prin care curge viața.

Și se întâmplă asta, nu pentru că Angelina Jolie vrea să încheie filmul într-o cheie optimistă, ci pentru că exact așa s-a întâmplat.

Din acest punct de vedere, „First They Killed My Father“ este un „miracol“, după cum îl numește criticul Roger Ebert, un film fără compromisuri și ame­ricănisme (joacă aici doar actori asia­tici) care arată, într-un mod onest, o parte îndoliată a inimii cambodgiene. „First They Killed My Father“ este un film prețios și rar care merită toată atenția. Un film ce-ți arată că unele lucruri nu trebuie nicicum uitate.

FOTO: Cinemagia