Recomandare de film: „Crima din Orient Express” (2017), o reinterpretare spectaculoasă a cărții Agathei Christie

Acest articol apare în numărul 30 (18 decembrie-7 ianuarie) al revistei NewMoney

Mister, suspans, distribuție de cinci stele, un Poirot sensibil purtând cea mai mare mustață din istoria persona­jului. Kenneth Branagh le mixează pe toate în cel mai nou film al său.

Pentru cei care îl identifică pe strălu­ci­tul detectiv Hercule Poirot cu David Suchet, actorul care-l interpretează în celebra serie tv „Poirot“, niciun alt actor nu s-ar putea ridica la înălțimea lui. Genialitatea, pedanteria, noblețea cu care l-a înzestrat Agatha Christie pe detectivul belgian sunt atât de bine redate de Suchet încât încercarea altor actori de a intra în pielea personajului pare derizorie.

Dar cărțile Agathei Christie oferă un material atât de provocator încât orice reinterpretare a punerilor ei în pagină devine un spectacol demn de urmărit. La fel și personajele.

Este și cazul filmului „Crima din Orient Express“, cea mai nouă adaptare cinematografică a cărții cu același nume, ce poartă semnătura regizorului irlandez Kenneth Branagh, și care-i are în distribuție, alături de regizor, pe Pe­nélope Cruz, Willem Dafoe, Judi Dench, Johnny Depp, Michelle Pfeiffer, Daisy Ridley, Josh Gad.

Intrat de curând și în cinematografele din România, filmul readuce în lumină unul dintre cazurile celebre ale lui Poirot, o crimă din luxosul tren Orient Express, oferind o nouă viziune, dacă nu origi­nală, cel puțin interesantă, asupra acestui caz.

Altă viziune. Clasica poveste a Aga­­­t­hei Christie, cu 12 călători ce devin suspecți de crimă, este respectată cu sfințenie de Kenneth Branagh, care reconstituie, în „Crima din Orient Express“, una dintre cele mai cunoscute crime din literatura polițistă. Exactitatea cu care sunt prezentate evenimentele, datele tehnice, caracteristicile personajelor sunt pilonii pe care regi­zo­rul își sprijină povestea, nuanțată însă cu propriile lui interpretări.

Cazul în sine este încadrat între alte două crime pe care Poirot le rezolvă, cea de la Ierusalim și cea din Egipt, filmul începând cu soluționarea primului caz și terminându-se cu pregătirea detectivului pentru cel de-al doilea. O viziune interesantă ce accentuează continuitatea acelor mistere cărora le dă de cap genialul Poirot.

Totul se petrece în trenul care ră­mâ­ne înțepenit, din cauza zăpezii, undeva în Iugoslavia, în aceste condiții neprielnice Poirot fiind nevoit să rezolve cazul. Ratchett (Johnny Depp), un afa­cerist de mâna a doua (care se dove­dește a fi și criminal), este ucis în cu­șeta lui cu 12 lovituri de cuțit. Toți cei 12 călători se transformă în suspecți, iar Poirot devine alert, urmărind orice miș­care, înregistrând orice replică, gân­dind și iar gândind cu imbatabilele lui celule cenușii.

Altă lumină. Poate că filmul lui Branah nu are acel mod special, de tensiu­­ne permanentă, pe care-l are, spre exemplu, filmul lui Sidney Lumet, din 1974 (despre care se spune că este cea mai bună adaptare a cărții). Însă nici nu pare să fi fost aceasta intenția lui Kenneth Branagh, care se încăpățânează să aducă într-o altă lumină povestea. Și într-un fel reușește.

Pe de-o parte, datorită actorilor care se potrivesc mănușă personajelor (Judi Dench, în rolul bătrânei prințese Drago­miroff; Michelle Pfeiffer, în rolul văduvei Carolinei Hubbard; Penélope Cruz, interpretând-o pe misionara Pilar Estravados, Leslie Odom în rolul doctorului Arbuthnot etc.). O pleiadă de artiști ce dă din start greutate filmului, la fel cum reunirea unor actori ca Ingrid Bergman, Sean Connery, Vanessa Redgrave, Anthony Perkins, Jacqueline Bisset, Lauren Bacall avea să dea greutate filmului din ’74.

Pe de altă parte, grație spectacolului vizual pe care-l oferă acest film. Înce­pând cu vestimentația personajelor, ce surprinde foarte bine moda epocii interbelice, și până la scenografia, care oferă cadre inedite: peisaje montane fabuloase, derularea cușetelor de tren ca o peliculă cinematografică, sau scena finală în care toți suspecții sunt așezați, sub bolta tunelului, ca la teatru.

Dacă mai punem la socoteală și mus­tața lui Poirot (cea mai mare apărută până acum în filmele cu celebrul detectiv), dar și unghiurile interesante din care sunt filmate multe scene (precum cadavrul însângerat surprins de sus în jos), filmul lui Branagh are toate datele unui spectacol interesant.

Alte haine. Mai mult, suspansul, diferit de cel creat de Lumet, este bine dozat aici cu ajutorul actorilor care interpretează, cu un tragism mult mai reținut, tipologii diferite: de la misio­nara lui Cruz, profesorul lui Willem Dafoe și până la fecioara lui Olivia Colman. Ele încapsulează toată tragedia poveștii, pe care descoperi că o împart aproape în mod egal pentru simplul fapt că fac parte din marea familie de rude și prieteni ai acelei micuțe răpite și ucise cu sânge-rece, cu mulți ani în urmă, de Ratchett (pe numele lui real Cassetti).

Durerea și dorința de răzbunare îi unește pe toți făcându-i să pară unul și același. Un caz atipic, pe care Poirot – mult mai uman aici decât în alte adap­tări – îl rezolvă cu destulă dificultate. O poveste delicată, în care oamenii buni trec de partea cealaltă în numele dreptății.

Dincolo de această idee a dualității, care este redată cu destulă finețe, Bra­nagh mai face un lucru care-l scoate din comun: sporește tensiunile rasiale și religioase, ce caracterizează mult mai bine epoca în care trăim decât cea a lui Ingrid Bergman, fapt recognoscibil, atât în adoptarea unui actor de culoare (Leslie Odom), cât și în rezolvarea unui caz pe pământ oriental, aluzie la o armonie interconfesională.

Poirot-ul lui Branagh, o combinație interesantă între detectivul lui Suchet și propria viziune, nu mai are acel pu­­ternic accent belgian, siguranța și excen­tricitățile celebrului personaj, fiind înzestrat, în schimb, cu aceeași coloană vertebrală și ceva mai multă vulnerabi­litate.

Un Poirot nou, care dezleagă un mister vechi, aducând astfel la lumină, nu neapărat un criminal, cât mai degrabă o „fractură a sufletului uman“. Tocmai această notă profund umană face din „Crima din Orient Express“ o adaptare aparte.

FOTO: Cinemagia