Recomandare de carte: „Soldații de zinc” și absurditatea Războiului din Afganistan, redată prin mărturiile supraviețuitorilor

Acest articol apare în numărul 29 (4-17 decembrie) al revistei NewMoney

O conflagrație despre care și astăzi se vorbește în șoaptă, mii de tineri morți în numele unei ideo­logii, alte mii de suflete traumatizate pe viață. Cartea-document a Svetlanei Aleksievici este o mărturie năucitoare despre Războiul din Afganistan.

„Cum se poate să trăiești istoria și în același timp să scrii despre ea?“, se întreabă în primele pagini ale cărții „Soldații de zinc“, scriitoarea și jurnalista de origine belarusă, Svetlana Aleksievici. Câștigă­toare a Nobelului pentru literatură în 2015, autoa­rea a știut de la bun început că este imposibil să culegi „toate bucățelele de viață“, „toată mizeria existenței“ și să le arunci apoi într-o carte. Dar în „Soldații de zinc“ (apărută și în română, la Editura Litera) a încercat să surprindă cât mai mult din ceea ce a însemnat Războiul din Afganistan, un conflict absurd care a distrus mii de vieți și care nu a fost recunoscut niciodată oficial.

Folosind mărtu­riile a zeci de victime ale războiu­lui (soldați, ofițeri, asistente medicale, mame ai că­ror băieți au pierit pe pământ afgan) a creat o uimitoare istorie a sufe­rinței, a sentimentelor și emo­țiilor, prin care dezvă­luie un adevăr despre care mulți nici măcar nu aveau habar.

În numele minciunii. Convinsă că cel mai bun mod de a descrie ororile secolului al XX-lea este, nu acela de a crea ficțiune, ci de a înregistra mărtu­riile martorilor acelor orori, Svetlana Aleksievici a realizat o serie de investigații privind războiul din Afganistan pe care le-a transformat apoi în nara­țiuni literare. Astfel a rezultat o carte polifonică în care vocile suferinței fac o reconstituire tulbură­toare a acelei realități.

„Cu un stil și o pasiune singulare“, cu „o viziune tragică“ și „inteligență politică“ (cum le numește The New Yorker), Aleksievici prezintă acest război dus de URSS în Afganistan între 1979 și 1989 ca pe „o experiență omniprezentă și profund personală“.

O face trasând portretul soldatului „internațio­nalist“ (termen folosit de sovietici în situațiile în care URSS intervenea în alte state pentru înăbu­și­rea mișcărilor anticomuniste), care a fost mințit că ajută un popor prieten, când de fapt lupta pentru menținerea comunismului.

Acest soldat care a ucis și care a fost „ucis“ la rândul lui, pierzându-și viața în Afganistan sau întorcându-se în țara natală, unde nu și-a mai găsit niciodată liniștea și rostul și unde toți îl numesc „criminal“, a devenit oglinda ororilor. Acest interna­ționalist, care a visat să devină erou luptând pentru o cauză dreaptă, dar care a ajuns să-și piardă sufletul în numele unei minciuni, este chipul durerii.

Harta ororilor. Toate monologurile din carte, inteligent mixate, descriu o suferință colectivă ini­maginabilă. Supraviețuitorii care se destăinuie aici descriu în detalii șocante acele momente în care se transformau din simpli oameni în ucigași, coș­ma­­ru­rile pe care le au necontenit din ziua în care au tras pentru prima dată, imaginile cu mii de cadavre sau cu sicriele de zinc (de unde și numele cărții) care erau trimise înapoi în URSS, unde erau îngropate, dar nu cu corpurile celor morți. „Acasă, în ţară, trimiteau sicriul gol, numai cu uniforma de paradă în el. Presărau înăuntru pământ străin, ca să atârne greu“, spune un grenadier care mărturi­sește că în război conștiința dispare, iar imaginația amuţeşte: „Vezi cum, într-o baltă murdară de metal topit, rânjesc cranii arse – de parcă, în urmă cu câ­teva ore, murind, soldaţii n-ar fi răcnit, ci ar fi râs“.

O hartă a ororilor, așa cum a prins ea contur în sufletele și mințile acelor tineri, se conturează și în mintea cititorului care reconstituie mintal drumul de la baze militare rusești (unde erau instruiți în secret) până la Kabul sau alte zone afgane unde soldații ruși începeau să aibă îndoieli cu privire la scopul pentru care erau forțați să lupte. Abia acolo, „afganii“, cum erau numiți de către cei de-acasă, începeau să înțeleagă că războiul din Afganistan a fost o greşeală politică.

Împletite cu mărturiile unor femei care au trăit pe viu acel război (asistente medicale, bucătărese, femei de serviciu etc.), dar și cu fragmente ale unui închipuit proces în care însăși scriitoarea este acu­zată de un grup de mame că ar fi pătat imaginea eroică a fiilor lor, aceste declarații ficționalizate construiesc imaginea unei realități din care nimeni nu a înțeles mai nimic. O realitate clădită pe ideologii fără sens din care a rămas doar cenușa unor vi­sători și suflete mutilate pe viață.

Nu ai cum să rămâi, după această lectură, decât cu un sentiment cumplit de inutilitate și cu senza­ția că oriunde, oricând, în paralel cu realitatea pe care o trăiești chiar acum, se desfășoară o altă rea­litate, imposibil de imaginat și de suportat.

Vocea martorilor

Apreciată pentru stilul ei literar distinctiv, bazat pe declarații ale martorilor, Svetlana Aleksievici a scris despre mai multe evenimente dramatice din istoria sovietică: Cel de-al Doilea Război Mondial, războiul din Afganistan, căderea URSS, dezastrul de la Cernobîl.

• La feminin. Una dintre cele mai cunoscute cărți ale sale este „Războiul nu are chip de femeie“, alcătuită din mărturiile unor femei care au luptat în Cel de-Al Doilea Război Mondial.
• La înălțime. A fost recompensată cu mai multe premii, însă cel mai important este Nobelul primit în 2015 „pentru scrierile ei polifonice, memorial al suferinței și curajului în epoca noastră“.

FOTO: Guliver / Getty Images