Recomandare de carte: „Ceea ce datorăm”, un roman care amestecă furia, durerea și întunericul

Acea graniță firavă, aproape insesizabilă, ce se­pară trecutul de prezent, întunericul de lumină, viața de moarte, devine în această carte un spațiu locuibil. Unul pe care Golnaz Hashemzadeh Bonde îl descrie cu exactitate de chirurg.

Acest articol a apărut în numărul 38 (16-29 aprilie) al revistei NewMoney

Intens, direct, devastator, așa este romanul irania­nei Golnaz Hashemzadeh Bonde, pe care Göteborgs-Posten îl descrie drept „un melanj emo­țio­nal alcătuit din furie, întuneric, durere…“.  Căci „Ceea ce datorăm“, intrat de curând în biblioteca Editurii Polirom, nu este altceva decât o rafală de gânduri furioase pe care mintea unei mame îndu­rerate le seamănă în jurul ei fără nici cea mai mică intenție de a proteja. Condamnabil, spui după ce ai citit primele rânduri. Justificabil, ros­tești imediat ce ai început să pătrunzi în lumea ei cu ceruri negre. Și rămâi așa, încremenit între tentația de a judeca și cea de a compasiona, până la sfârșitul romanului, când ai vrea să poți face ceva ca această femeie să nu alunece dincolo, ci să mai rămână puțin aici po­vestindu-ți despre ce în­seam­nă să lupți cu moartea.

Supraviețuire. „Laconică, dură și fără intenția de a proteja pe cineva“, astfel se autoportretizează, la un moment dat, Nahid, protagonista cărții. Așa o descoperi, de altfel, încă de la primele cuvinte prin care ne mărturisește că s-a simțit întotdeauna mai specială decât restul: „E responsabilitatea mea. Să le ușurez viața celorlalți. Dar n-am făcut-o nicio­dată“. Așa își începe această femeie de 50 de ani povestea despre o tinerețe trăită în țara natală (Iran), unde idealurile erau singurii ei dumnezei, și despre o viață de matur consumată pe tărâm străin (Suedia), unde s-a refugiat cu soțul și fiica ei.

Mai are doar șase luni de trăit, după cum i-au spus medicii care i-au descoperit o formă avansată de cancer, și din momentul aflării acestei vești, Nahid luptă, cum a făcut întotdeauna, să supravie­țuiască. O face cu furie, cu lacrimi, cu durere, cu ură.

Ai zice că este rezultatul bolii, și într-un fel așa este, însă Nahid a fost astfel dintotdeauna: și în anii în care trăia pe pielea ei o revoluție (cea din 1979, care a dus la înlocuirea monarhiei iraniene cu o republică islamică), și în anii în care a trebuit să se adapteze la o viață străină.

„Abilitatea cu care m-am născut, în care m-am trezit, mai bine zis, a fost cea de-a supraviețui“, spune ea invocând, într-un fel, toate acele detalii, admirabile și detestabile, care fac parte din portretul unui supraviețuitor: lupta, durerea, pierderea, independența, singurătatea, egoismul, trădarea.

Acceptare. În destăinuirile acestei femei (care a rămas în viață doar pentru că a negat că ar fi fost revoluționar marxist) prind contur portrete de femei orientale, frumoase și inteligente, care-și pierd personalitatea și uneori chiar viața sub greutatea furiei bărbătești; se proiectează imagini cu refugiați care-și caută liniștea și împlinirea pe tărâm străin; se întrevăd legături puternice și agonizante dintre mame și fiice.

Nahid vrea cu orice preț să trăiască, așa cum a vrut și la 20 de ani, când a mințit pentru a fi elibe­rată din celula în care fusese închisă. Știe că pentru asta îți trebuie voință, curaj și credință, dar mai presus de toate, ajutor. Se simte slabă și neputin­cioasă, vinovată, singură.

Cu toate acestea, spiritul ei rămâne dur și semeț, iar sufletul nu se înduioșează la gesturile de iubire ale celorlalți (fiica ei, Aram, prietenele ei, asisten­tele medicale).

În singurătatea asta apăsătoare, Nahid rememo­rează întâmplări (pierderea lui Noora, surioara ei mai mică), chipuri dragi (mama, o femeie care a fost măritată cu forța de la vârsta de nouă ani), dureri (cele pricinuite de soțul ei, Masood, sub ale cărui rafale de pumni simțea că-și pierde răsu­flarea).

Un singur lucru îi reaprinde ființa făcând-o să nu mai fie atât de neînduplecată, cel puțin cu fiica ei, pe care o iubește sincer, dar pe care spune că nu și-a dorit-o cu adevărat: vestea că va deveni bu­nică. Astfel ajunge, la capătul a doi ani de suferință, să simtă că nu piere fără sens, ci că lasă în urmă alte vieți care vor lumina Pământul.

Este emoționant cum Golnaz Bonde scrie despre boală și iminența morții, despre cum poate schim­ba maternitatea o femeie – teme cu care poți aluneca ușor în dizgrație –, reușind să construiască un personaj deloc sentimental și să dea glas unei voci deloc filtrate.

Poți să fii cu adevărat liber? Mai există viață după dezrădăcinare? Ce le datorăm celor pe care-i iubim? Sunt întrebări la care caută răspuns acest personaj necruțător, ce alunecă încet spre moarte. Până când „contururile lor s-au dizolvat“, iar „lumina a pălit“.

O voce puternică

Născută în Iran, dar stabilită în Suedia încă din copilărie, Golnaz Hashemzadeh Bonde este astăzi una dintre vocile puternice ale ficțiunii contemporane.

• Studii. A absolvit Stockholm School of Economics, fiind unul dintre primii cincizeci de absolvenți ai programului academic Goldman Sachs Global Leaders.
• Cărți. A debutat în 2012, cu romanul „Eu nu sunt ea“, al doilea fiind „Ceea ce datorăm”, din 2017.
• Activism. Este fondatorul și directorul Inkludera Invest, o organizație non-profit dedicată combaterii marginalizării în societate.

Ilustrație de Vali Ivan