Radu Paraschivescu, despre metehnele taximetriștilor: „Intrarea într-un taxi poate friza delirul senzorial”

După trei decenii de piață liberă, intrarea într-un taximetru încă poate friza delirul senzorial. Ochiul se crispează, urechea se chircește, nasul s-ar replia până la dimensiunile punctului.

Acest articol a apărut în numărul 71 (5 – 25 august 2019) al revistei NewMoney

Clientul se predă taximetristului cu o cruce făcută cu limba pe cerul gurii și admiră ornamentica barocă a bordului și a parbrizului, unde incongruențele de compoziție sugerează ezitările și slăbiciunile taximetristului.

Indiferent de chipul și vârsta lui, un accesoriu nu-i lipsește: iconița. Ea îl protejează, dar nu-i impune să se abțină de la măscări. Prezența ei degajă sigu­ranță, pace și o anume conștiință a invulnerabilității. Fecioara Maria, Iisus şi Sfântul Petru sunt primele trei preferinţe iconografice ale taximetriștilor, dar nu sunt excluse nici demersurile de tip joint-venture sau chiar jam sessionurile pioase în care bordul e pavoazat cu 8 până la 12 purtători de nimb.

Odată fixată piesa de bază, celelalte obiecte ocupă poziții mai degrabă întâmplătoare, după cum urmează: poza soției, ilustrata cu o tânără care face cu ochiul, abțibildul îngălbenit cu Totti sau cu Lă­că­tuș și smocul de blană care imită o labă de iepure și amintește de nedumerirea lui Lenny Bruce: „Dacă laba de iepure poartă noroc, atunci poate-mi expli­cați și mie care-a fost norocul iepurelui“.

Parfumurile. În fine, la jumătatea distanței dintre taximetrist și client (dacă acesta stă în față) se gă­sește epitoma kitsch-ului de interior: brăduțul parfumat. Sigur, e absurd ca un conifer să împrăștie arome de scor­ți­șoară, levănțică, zambilă, ciocolată, piersică, por­to­cală sau vanilie.

Pe lângă asta, excesul de brăduți ajunge să-l copleșească pe client, care amețește ca la capătul unei curse cu un piețar, când află cu cât a fost păcălit. La rândul lui, nici simțul estetic nu e cruțat, fiindcă de la o vreme brăduții au culori și contururi suspecte: unii seamănă cu trei lupi văzuți din profil, de parcă linia de producție ar fi intrat pe mâna unui somnambul licantrop.

Care e totuși menirea brăduțului parfumat, dincolo de ifosul estetic? Menținerea unui miros plăcut, vezi bine. Își îndeplinește el obiectivul? Foarte rar. Când ambientul din taxi e neutru, șoferul simte nevoia de îmbunătățiri și populează mașina cu o du­zină de coniferuțe cartonate.

Te simți, uitându-te în jur, ca într-o pădurice miniaturală din care ies mi­resme contradictorii. Brăduții se bălăngăne de-a stânga și de-a dreapta, hurducați prin gropile ora­șu­lui, amenințând în per­manență că se vor desprin­de din locul unde au fost spânzurați și-ți vor ateriza pe nas, în poală sau pe umăr.

În multe cazuri, misiunea lor de protecție eșuează. Amprentele olfactive sunt puternice și imposibil de estompat: șosete neschimbate de două săptămâni, vin de buturugă, tutun rân­ced, parizer calitatea a doua, măsele cariate, usturoi și trans­pi­rație.

Dacă ochiul și nasul suferă, nici urechea nu se simte grozav. Agresiunea asupra timpanului e un hobby al multor taximetriști, cărora prezența clientului nu le inhibă audiopreferințele. În funcție de noroc, poți să dai peste o emisiune radio cu impli­cații economice, peste o șuetă fotbalistică sau peste muzică.

Adică manele sau muzică de club. În primul caz, ai parte de un tremolo în care ți se readuc în memorie câteva dintre formele clasicizate de twinning versificativ: bani-dușmani, supărare-uitare, mine-tine, noapte-șoapte. În al doilea, ești convins că urmează să ți se piseze creierul într-un mojar uriaş, pentru ca apoi să fie oferit spre consum unor falconide lacome.

Discuțiile. Probabil că trăsătura principală a drumului cu taxiul e raportul de colocvialitate care se instituie între șofer și client. În peste nouă­zeci la sută din cazuri, cel care deschide dialo­gul e omul de la volan. Taximetristul are o pu­ternică înclinație am­fitrionică – doar ești în mașina lui.

E volubil și arde de nerăb­dare să-și pună în cir­culație părerile. Te­mele predilecte de dis­cuție sunt politica, fotbalul și starea proastă a drumurilor, dar nu trebuie scoase din calcul văicărelile legate de planul zilnic.

„De und’ să-i fac eu două milioane pe zi pe prafu’ ăsta și să-mi ră­mână și mie ceva?“ Dacă are inimă, clientul citește cum se cuvine întrebarea, iar la finalul cursei lasă un bacșiș care să-i diminu­eze amărăciunea pilotului. Mai ales că acesta a avut grijă să adopte un limbaj non-verbal sugestiv: o bă­taie pe umăr, o mână pe genunchi, un făcut complice cu ochiul.

În cazul în care planul zilnic nu este primul punct pe agendă, con­ver­sația atinge subiectele amintite mai sus, pe care omul de la volan le cunoaște la per­fecție. E mai avi­zat decât finanțiștii, consilierii eco­nomici și șefii de multinaționale.

Are soluții pentru tot și ți le împăr­tă­șește indiferent dacă vrei sau nu să le auzi. Nu cade în transe lirice, nu practică exer­cițiul dubitativ. E blin­dat cu certitudini și pune degetul pe rană cu pre­cizia unui diagnostician ruti­nat.

Când intri în ma­șina lui, nimerești de fapt într-o „Teleenci­clopedie“ ambu­lantă și afli cine e mai bun de premier, cu cine s-a combinat Y, ce are de gând Trump și unde o să se transfere Mbappé. Valoarea adăugată a unui drum cu taxiul constă în polonicele de înțe­lep­ciune și cu­noaș­tere pe care ai prilejul să ți le torni în farfuria vieții.