Pe urmele nebuniei: cum au privit oamenii, de-a lungul istoriei, alienarea mintală

Oana Borviz 17/11/2017 | 19:01 Timp Liber
Pe urmele nebuniei: cum au privit oamenii, de-a lungul istoriei, alienarea mintală

Acest articol apare în numărul 28 (20 noiembrie – 3 decembrie) al revistei NewMoney

Cum s-au raportat oamenii, de-a lungul secolelor, la un subiect care fascinează și înspăimântă deopotrivă, este ceea ce ne prezintă Andrew Scull într-o carte perfect documentată și frumos ilustrată.

Să vezi între coperte o istorie culturală a nebuniei este una dintre acele rarități pe care le prețuiește orice iubitor de cărți. Intitulată chiar așa, „O istorie culturală a nebuniei. De la Biblie la Freud, de la casa de nebuni la medicina modernă“, cartea britanicului Andrew Scull (sociolog şi istoric al medicinei) ne provoacă să descoperim și să înțelegem felul în care nebunia a fost percepută de-a lungul se­colelor. De la lumea antică și medievală până la cea renascentistă, de la Hipocrate la Freud, de la arte la farmacologie – cartea lui Scull (apărută recent la Polirom) este un tablou complex și nuanțat al nebuniei. Cele 12 capitole, bogat ilustrate, te vor face să privești mult mai atent acest fenomen vechi de când lumea, care continuă să facă ravagii chiar și astăzi.

La mila zeilor. Probabil că imaginea pe care ne-o facem cel mai adesea în ceea ce privește nebunia este aceea cu oameni care vorbesc fără noimă, urlă, se zbat, privesc fără țintă. Panoplia cu gesturi și atitudini ale bolnavilor mintal este mult mai extinsă, însă cam aceasta este, în mare, imagi­nea cu care s-au confruntat, secol după secol, cei care au încercat să-i dea de cap alienării mintale.

Iar exemplele lui Scull încep cu personaje antice precum Saul (primul rege al israeliţilor) și Nabucodonosor (regele Babilonului), a căror nebunie era pusă pe seama neascultării față de Dumnezeu. Versetele cărții lui Samuel vorbesc, spre exemplu, despre nebunia lui Saul, care trecea de la stări de depresie la scene de violență, precum aceea în care-și omoară propriul fiu. La fel, eroii lui Homer (Diomede, Patrocle, Hector, Ahile) înnebunesc în timpul confruntărilor cu dușmanii și să nu mai vorbim de scrierile lui Euripide, în care zeițe precum Hera îi fac pe muritori ca Heracle să-și piardă mințile.

Corelațiile dintre nebunie și mașinațiile zeilor – foarte clar redate și în teatrul antic – vădeau credința că nebunia este un blestem adus de zei oamenilor din pricina neascultării lor. Dar Antichitatea nu a însemnat doar credința în supranatural, ci și știință, iar în această privință, medicina hipo­cratică (fondată de Hipocrate din Kos) avea să ofere perspective interesante asupra cauzelor tulburărilor psihice. Conform teoriei lui Hipocrate, omul este înzestrat cu diferite umori (sânge, fleg­mă, bilă galbenă, bilă neagră) care, odată ce-și pierd interacțiunea echilibrată cu mediul, pot declanșa o sumedenie de perturbări în organism, printre care și pierderea rațiunii. Teoriile lui, și ceva mai târziu cele ale persanului Avicenna, aveau să fie folosite, secole mai târziu, în tratarea bolilor psihice.

La marginea societății. Subiect tulburător, nebunia i-a fascinat, de-a lungul timpului, pe medici și pe cercetători care au înființat aziluri în care se trata nebunia, dar și pe scriitori, pictori, cineaști care încercau, pe de-o parte, să înțeleagă acest fenomen, iar pe de altă parte, să ofere publi­cului subiecte senzaționale. Lucrări precum cele ale artistului William Hogarth redau atmosfera din primele aziluri de nebuni (apărute în seco­lele XVI-XVII), cum este, spre exemplu, Bedlam din Londra, unde bătaia şi biciuirea erau folosite frec­vent, pacientele fiind adesea violate, iar incon­ti­nenții, spălați cu apă rece.

Pe lângă exemple de artiști care au redat în arta lor nebunia sau care au fost chiar ei atinși de ea – Stravinski care a cochetat, într-una dintre compo­ziții, cu tema nebuniei, Van Gogh, care avea frec­vente izbucniri necontrolate, finalizate cu sinuciderea, regizorii hollywoodieni, care au familiarizat masele cu psihanaliza lui Freud –, Scull documen­tează și felul în care societatea s-a raportat la nebunie.

Bolnavii psihic au fost mereu marginalizați, fie prin izolarea lor în instituții speciale, fie prin felul în care se vorbește despre ei. Aceștia erau numiți „pătaţi“, „leproşi“, „gunoaie morale“, atitudine care a dus, spre exemplu, la apariția eugeniei (încerc­a­rea de a împiedica reproducerea săracilor şi a anormalilor).

În ciuda progresului civilizației, în ciuda eforturilor depuse cu scopul de a depista cauzele nebuniei și de a o trata, nebunia este și astăzi „o enigmă“.

Asta ar fi concluzia dezarmantă a cărții lui Scull, care deplânge faptul că psihiatria modernă are încă de lucrat cu multe necunoscute și care recunoaște că „nebunia are semnificațiile ei, oricât de ambigue și de efemere au fost încercările noastre de a le surprinde“.

 

Din lumea lui Scull

Sociolog de origine britanică a cărui cercetare se axează pe istoria socială a medicinei și a psihiatriei, Andrew Scull este astăzi profesor la University of California, San Diego.

  • Fascinație. Teoriile sale au contribuit la istoria psihiatriei, un exemplu fiind „In Hysteria: The Biography“, în care vorbește despre o boală care a dispărut cu totul din medicină încă din 1980.
  • Recunoaștere. Autor și al volumului „Museums of Madness: The Social Organization of Insanity in 19th Century England“, acesta a primit medalia Roy Porter, pentru contribuții aduse istoriei medicinei și premiul Eric T. Carlson, pentru contribuții aduse istoriei psihiatriei.

 


FOTO: Guliver / Getty Images