Opinie Radu Paraschivescu: de ce fac românii abuz de diminutive

Politeţea simplă e pentru unii naturală ca respi­ra­ţia. Politeţea strategică – există şi aşa ceva – presupune un repertoriu variat, de la temeneaua amplă la zâmbetul dulceag, de la solicitudinea pedantă la flateria uleioasă, de la complicitatea oportună la ipostaza de ecou slugarnic. E plină lumea de inşi cu şira flexibilă, care pot deveni iute preşul pe care calcă şeful. Dar nu ei fac obiectul acestor rânduri, ci altceva: o meteahnă care acum câţiva ani avea manifestări sporadice, dar care astăzi a atins pro­porţiile unei alarmante contagiuni. Un caraghioslâc care arată ce forme mutante poate lua afabilitatea prost înţeleasă. Numele acestui copil neizbutit al lumii noastre? Româna diminutivală.

I-aţi căzut victimă, fără îndoială. La restaurant, la benzinărie, la magazin. Adică în mai toate locurile unde aţi solicitat un serviciu. Româna diminutivală e felul nostru de-a sorbi din ceşcuţa de cafea cu degetul mic ridicat. O ţopenie de catifea prefăcută în captatio. O formă deraiată de – ţineţi-vă bine – maxi­mizare prin minimizare, ca să adaug un efect special din limbajul multinaţionalelor. Cu alte cu­vinte, practicanţii românei diminutivale se căznesc să-ţi arate o grijă mai MARE folosind cuvinte care insistă pe MIC.

Uzul şi abuzul de diminutive. Şi totuşi, nu suntem prea pretenţioşi? Nu cumva ne-am obişnuit cu binele şi căutăm noduri în pa­pură? Era mai bine înainte, când eram trataţi de sus şi serviţi într-o batjocură la limita sfidării? Răs­punsurile la cele trei întrebări sunt nu, nu şi nu. Uzul şi abuzul de dimi­nu­tive nu subliniază polite­ţea faţă de client, ci o şubrezesc. Îi fac deservicii. Clientul scufundat într-o baie de diminutive are dreptul să-şi închipuie că persoana care i se adre­sează îl consideră fie copil, fie sărac cu duhul. Astfel, sentimentul de revoltă e firesc. Ce poate crede un ditamai bărbatul de şai­zeci de ani, care se duce la poli­clinică pentru ana­lize, când asis­tenta îi susură „Descheiaţi-vă năstu­relul şi daţi-mi mânuţa“? Sau când, după ce i se ia sânge, aceeaşi asistentă îi recomandă, cu un aer de ma­ternă ocrotire, „Ţineţi tamponelul apăsat bine cinci minuţele“? Are vreun rost această pers­pectivă lili­putană asupra reali­tăţii? Nici vorbă.

Dacă ai răbdare şi cercetezi atent, constaţi în diverse zone ale vieţii un familiarism care îmbracă raporturile dintre românul care solicită şi cel care livrează. Fiindcă nu avem exerciţiul politeţii fireşti, eşuăm într-un surogat de tip „mini“. Mâncarea devine „mâncărică“, iar bonul se transformă în „bonuleţ“. Asta nu înseamnă o reducere efectivă a porţiei sau a proporţiei, ci doar instituirea unui ton afectuos-şăgalnic în dialogul cu cel care-ţi calcă pragul. De multe ori când ţi se evocă „o cior­biţă“, ţi se aduce o porţie din care ar putea să se sature o familie. Altul e mesajul aici. Micşo­rarea dimensiunilor vrea să semnaleze mărirea solicitudinii.

Din meniu. Ravagiile românei diminutivale se văd cel mai bine în sectorul culinar. La intrarea într-un restaurant, cine dă peste o ospătăriţă branşată la cerin­ţele actuale ale acestei pseudolimbi se alege cu impresia că tocmai a început să trăiască în mijlo­cul unei machete. În materie de mâncare, româna diminutivală e capabilă de performanţe spectacu­loase. Meniuri peste meniuri se pot redacta lejer în acest format de buzunar. Diminutivele stau cu­minţi între coperţile meniului şi aşteaptă să le des­coperi: mămăliguţă, tocăniţă, mititei, văcuţă, colţu­naşi, minciunele etc. Între ele se află destule mân­că­ruri neatinse de această boală veche de câţiva ani căreia îi putem deja spune diminutivită.

Avalanşa se dezlănţuie abia când ignori meniul şi-i ceri informaţii ospătăriţei de care vorbeam. Să te ţii! Brânzică, păstrămioară, morcovei, sosuleţ, supică, borşuleţ, ciorbiţă, pâinică, farfurioară, purcel, sălăţică, vinişor, apică, cartofiori, fasolică, pră­jiturele, chifteluţe, smântânică, suculeţ, cafeluţă, spănăcuţ, clătituţe, plăcinţică, votculiţă etc., etc.

Asta nu înseamnă că alte sectoare ale serviciilor sunt scutite de melasa diminutivelor. După o noap­te petrecută la hotel, când vrei să achiţi, re­cep­ţionera numără bancnotele, iar pe urmă scoate o hârtie din imprimantă şi ţi se adresează pufos: „Staţi să vă dau şi facturica“. Dacă eşti acasă şi faci comandă pentru un taxi, dispecera îţi caută o ma­şină, pentru ca la final să-ţi recomande: „Să cobo­râţi în opt minuţele“. Româna diminutivală face parte din noua reţetă prost aplicată a unei armonii a relaţiilor publice rău înţelese. E de aştep­tat ca, pradă acestui impuls, românii să introducă moda mini şi în alte domenii. Cu oarecari eforturi, aria de răspândire a diminutivelor va cuprinde, mai de­vreme sau mai târziu, medicina („vi s-a de­pistat o tumorică, dar nu-i cazul să vă alarmaţi“), justiţia („inculpatul are un cazieruţ în care figu­rează un violaş şi o crimuşoară“), domeniul public („manifestarea va avea loc în Părculeţul Ioanid“) sau chiar gramatica („astăzi vom discuta despre moduleţele personale ale verbuleţului“).

Dacă aţi avut răbdărica de-a citi acest articolaş până la ultimul rânduleţ, vă mulţumesc. Şi vă do­resc o vieţişoară frumuşică.

FOTO: Mediafax