Opinie Constantin Rudnițchi: Păcatele băncilor și lipsa de reacție a statului. Autoritățile vorbesc mult și fac puțin
Acest articol apare în numărul 22 (28 august-10 septembrie) al revistei NewMoney
Despre bănci s-au spus multe, mai ales în ultimii ani, după criza financiară. Băncile au fost găsite vinovate de criza financiară care s-a transformat în criză economică. Dar tot băncile au fost considerate „prea mari pentru a fi lăsate să cadă“. Ca atare, statele, mai întâi SUA, apoi Europa, au pompat sume mari în bănci pentru a le salva. Numai că s-a ajuns la un alt punct sensibil: statele au salvat băncile, dar statele cum se salvează?
Statele nu s-au mai salvat, iar, în Europa, criza a avut ca efecte creșterea deficitelor bugetare și a datoriilor publice ceea ce a însemnat, practic, o mutare a poverii crizei pe umerii cetățenilor. Criza a scos la iveală și lăcomia bancherilor. Când criza financiară se instalase, bancherii încasau bonusuri enorme. De altfel, când au văzut cu ce avioane private și cu ce limuzine au venit bancherii la comisia de anchetă a Congresului american, membrii comisiei i-au trimis, pur și simplu, înapoi acasă.
De asemenea, este des citată zicala care spune că bancherul „îți dă umbrela când este soare și ți-o ia când începe ploaia“. În România, băncile nu au fost flexibile în perioada crizei. Au refuzat cu obstinație apariția oricărei legislații privind falimentul persoanelor fizice, a dării în plată sau a conversiei creditelor din franci elvețieni la cursul istoric reușind să tărăgăneze apariția unor norme legale pe aceste teme. Mai grav, majoritatea băncilor au fost reticente în a negocia cu clienții restructurarea creditelor. Efectele nu s-au lăsat așteptate. Băncile au fost puse la zid, s-au coagulat procese colective care au săpat și mai mult la soclul băncilor și care au rezolvat parțial tema negocierii împrumuturilor în derulare. În plus, băncile au încercat să compenseze problemele financiare cu introducerea de noi comisioane și clauze defavorabile clienților.
Companii speciale. Toate acestea sunt reale. Dar la fel de adevărat este că băncile sunt companii mai speciale. Căderea unei bănci dă naștere unor efecte în lanț în economie. O bancă mare poate avea un risc sistemic, adică un eventual faliment va avea reverberații în multe sectoare și straturi ale economiei. În al doilea rând, există un principiu, moral și de drept, simplu care spune că un împrumut contractat trebuie rambursat băncii. În România nu există, însă, o disciplină a respectării contractelor semnate. Nici a celor parafate cu băncile, nici cu alți parteneri comerciali.
Recent, băncile românești au fost plasate în centrul unei alte contestări. Este vorba despre declarațiile oficialilor guvernamentali, avându-l ca vârf de lance pe Ionuț Mișa, ministrul Finanțelor, care arată că, în ultimii cinci ani, 27 de bănci nu au plătit impozit pe profit. Ba chiar, a fost prezentată și o primă posibilă măsură ce ar urma să fie luată și anume să nu mai fie recunoscută din punct de vedere fiscal, în proporție de sută la sută, vânzarea pachetelor de credite neperformante.
Nu este însă vorba doar despre vânzarea pachetelor de credite neperformante. După anul 2008, băncile românești, ca și cele europene, au trecut prin momente grele. Activele cu care companiile au garantat împrumuturile s-au devalorizat, a existat un val de insolvențe la nivelul companiilor și dificultăți pentru persoanele fizice în rambursarea creditelor. În ultimii ani, băncile au trebuit să se adapteze unor condiții care nu au mai existat în istorie: deflație și dobânzi aproape de zero.
Prea târziu. Culmea este că ideea taxării fiscale a pachetelor de credite vândute apare tardiv. Și în România, ca în întreaga Europă, odată cu criza apare și fenomenul creditelor neperformante. Creditele neperformante cresc în anii 2010-2013 și cunosc o scădere în perioada 2014-2016. Un studiu privind vânzarea de pachete de credite neperformante, realizat de compania KPMG, scoate în evidență evoluția acestui proces. Spre exemplu, în anul 2015, totalul tranzacțiilor la nivelul Europei a fost de 104 miliarde de euro, din care cele mai mari tranzacții, de 86 de miliarde de euro, au fost realizate în Marea Britanie, Irlanda, Italia și Spania. Trebuie remarcat că aceste trei state au creat așa-numite „bănci rele“ prin care au preluat activele băncilor cu probleme. Iar aceste instituții de stat au vândut la pachet active bancare. România a avut o experiență asemănătoare (crearea unei agenții de stat a activelor bancare) în anul 1998, din motive legate de căderea în serie a unor bănci.
În același timp, băncile românești au vândut, în anii 2015 și 2016, pachete substanțiale de credite neperformante (în 2015, de exemplu, tranzacțiile au ajuns la 5 miliarde de euro), ceea ce a condus la o scădere a ponderii creditelor neperformante de la un vârf de 22%, în anul 2013, la 14%, în anul 2015, și a ajuns anul acesta la aproximativ 9%.
Instituția care ar trebui să verifice băncile dacă au avut profit și nu au plătit impozit este Fiscul. Iar ministrul actual al Finanțelor, Ionuț Mișa, a lucrat chiar la Fisc în perioada în care sunt acuzate băncile. Așadar, statul are toate pârghiile pentru a clarifica situația fiscală a băncilor: să controleze, să reglementeze sau să schimbe legislația. Dar reprezentanții statului vorbesc mult și fac puțin.
FOTO: Laszlo Raduly / NewMoney
