Opinie: Ce ascundea gestul stupid pe care un fotbalist congolez l-a făcut la Cupa Mondială din 1974

E o găselniţă, nimic altceva. „Lunga vară fierbinte“ (The Long Hot Summer) e un film din 1958 cu Paul Newman, care a rulat şi pe la noi cu mult în urmă. „Ilunga, vară fierbinte“ e un titlu lucrat în siajul filmului, dar fără legătură cu el, spunând în schimb povestea unui african despre care s-a râs când era numai şi numai de plâns. Iar acum, faptele.

Ilunga Mwepu e un bărbat care, de câteva decenii, lipeşte etichete una peste alta. „Congolez“ în loc de „zairez“, „antrenor“ în loc de „fundaş“, „protestatar“ în loc de „nepriceput“. Ştafeta identităţilor nu se opreşte. Fotbalul, căci şi despre el e vorba aici, este caruselul în care se învârt, într-o furtu­noasă devălmăşie, patimi, alianţe, destine răsucite, trădări, triumfuri şi complicităţi. Pentru Ilunga Mwepu, viaţa se colorează într-un negru mat (cam ca pielea unui sclav tropical) la Cupa Mondială din RFG, în 1974, când Zairul devine prima ţară din Africa subsahariană care participă la un turneu final. În insectarul fotbalului, Mwepu figurează totuşi pe post de gânganie candidă, de ageamiu care nu ştie jocul. De ce? Fiindcă Mwepu intră cu bocancii în străchinile regulamentului. În meciul Brazilia-Zair din grupe, sud-americanii au de bătut o lovi­tură liberă şi se gândesc ce schemă să aleagă. Fără să-l preocupe estetica şi logica meciului, Ilunga Mwepu iese din zidul zairez şi bubuie mingea dincolo de centrul terenului, alegându-se cu un car­tonaş galben. Publicul râde înduioşat, brazilienii clatină din cap, comentatorii se uită nedumeriţi unul la altul.

În fața plutonului. Ceea ce pare o formă de amatorism primitiv se descifrează după mulţi ani. Între timp, Mwepu se mută dintr-o ţară care oricum îşi schimbase numele pe o insulă cu la fel de mult soare, dar fără dictatori demenţi: Malta. Antrenor secund la Athletics Girgenti, Mwepu surâde distant şi, îmbiat de un reporter, trece la deconstrucţia gestului din 1974. Lumea află, cu ocazia asta, că la Cupa Mon­dială din RFG citise greşit textul fiindcă nu i se livrase contextul. Zairul pierduse deja cu Scoţia (0-2) şi cu Iugoslavia (0-9). Un eşec la peste trei goluri în faţa Braziliei ar fi expediat naţionala Zairului în puşcărie, dacă nu cumva în faţa plutonului de exe­cuţie. Faptul poate părea halucinant în Europa lui 2017, însă în Zairul lui Mobutu anor­malul era monedă curentă. Ieşirea din zid era, în condiţiile astea, un act simbolic, în care iniţiaţii ar fi putut întrezări aluzia frondei. Ilunga Mwepu n-a vrut să-şi irite adversarul, ci să-şi povestească drama cu ajutorul mingii. Să atragă atenţia, prin comportamentul lui deraiat, asupra preşedintelui deraiat care-l aştepta acasă, gata să-l pedepsească pentru vina de-a nu fi avut vreo vină. „Râdeţi, dar habar n-aveţi ce ne paşte. Vă duceţi acasă, mâncaţi şniţele, beţi vin, faceţi dragoste cu nevestele, vă uitaţi la televizor şi vă mai amintiţi de noi doar ca pretext pentru un hohot. Noi, în schimb, nu ştim dacă mai apu­căm săptămâna viitoare. Faceţi ceva, pentru Dumnezeu.“ Aşa arăta mesajul lui Mwepu, asta ar fi trebuit să priceapă lumea. Însă nimeni nu era pregătit pentru decriptări de acest tip. Atunci, în vara fier­binte a lui 1974, brazilienii continuă jocul, spectatorii se şterg la ochi, iar româ­nii se înfioară patriotic, căci arbitrul care-i arătase carto­naşul galben zairezului era Nicolae Rainea.

Fascinație explicabilă. Episodul de mai sus e unul din mia de exemple care explică fascinaţia pentru fotbal – un sport care nu se mai rezumă de mult la clasamente şi scoruri. Fotbalul nu are rigoarea inumană a gimnasticii, fluiditatea tenisului, coregrafia baschetului sau stupizenia înotului sincronic. El e o intersecţie fără priorităţi, un loc universal de rendez-vous. Aici dau nas în nas eroi şi bestii, jigodii şi nobili, fante­zişti şi politruci. Niciun alt sport nu are o asemenea forţă de-a produce eroi (sau antieroi) şi de a-i mitologiza. De ce? Din trei motive. Primul, cel teh­nic, constă în simplitatea regulamentului. Al doilea, cel literar, e uşu­rinţa cu care se lasă povestit. Al treilea, cel afectiv, se leagă de felul cum cedăm formidabilei lui puteri de seducţie: din prima zi când ieşim la joacă. Dacă nu sunt bolnavi sau geniali, copiii bat mingea pe maidan, pe malul gârlei sau în spatele blocului. Socializarea timpurie a băieţilor implică, obligatoriu şi aproape ritualic, meciul de fotbal. Microbul care pătrunde atunci în organism e de fapt un resort care ajută la retrăirea copilăriei.

Dincolo de mize, sponsori şi marketing, mai presus de dragostea (fanatică sau nu) pentru o echipă, fotbalul e jocul care te readuce în lumea lipsei de griji şi te face să-ţi numeri altfel anii – să te crezi la 13, chiar dacă ai împlinit 80. De aceea fotbalul va fi iubit, cu toate decepţiile şi mizeriile lui. De aceea tragerea de timp va primi numele de „tacticizare“, iar datul la gioale va fi tradus prin „combativitate“. Un sport de gentlemeni practicat de golani? Nici vorbă. O metaforă a vieţii? Ce clişeu! Churchill a spus despre democraţie că este „cea mai proastă formă de guvernământ, cu excepţia tuturor celelalte“. Fotbalul ar fi, atunci, cel mai pervertibil dintre sporturi, dar unul dintre foarte puţinele în care se fac tatuaje pe inimă.

FOTO: captură YouTube