Carte. „Lunga scurtime a vieții” de António Lobo Antunes, un volum de o frumusețe dure­roasă

Traduse de bunul său prieten Dinu Flămând, cro­ni­cile acestui volum de António Lobo Antunes sunt îmbinări neașteptate între realismul nemilos și imaginația jucăușă. De aici, și senzația că citești un vis sau că asculți o partitură muzicală.

Și dacă ai citit deja una dintre cele 10 cărți ale portughezului António Lobo Antunes traduse în română la Humanitas Fiction („Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa“ sau „Ordinea naturală a lucrurilor“), „Lunga scurtime a vieții“ tot te va surprinde.

Apărută de curând în colecția Raftul Denisei, în traducerea lui Dinu Flămând, care l-a cunoscut personal pe Antunes, volumul este de o frumusețe dure­roasă, portughezul scriind despre lume într-un mod care te face să vezi miracolul vieții în cele mai banale lucruri.

„Lunga scurtime a vieții“ adună 70 de texte publicate de-a lungul anilor în diverse reviste portugheze și abordează, așa cum sugerează titlul, cele mai cunoscute teme legate de experiența umană, începând cu copilăria, prietenia, iubirea și până la singurăta­tea, travaliul actului de creație și moartea.

Simfonie

„Ar trebui să ne imaginăm o simfonie în care să putem auzi în același timp sunetul distinct al fiecărui instrument, gândurile muzicienilor și emo­țiile dirijorului!“, așa vede Le Monde scriitura lui António Lobo Antunes, care, într-adevăr, are în ea ceva atât de visceral, încât ai senzația că fiecare cuvânt are sunet.

Antunes scrie despre copilăria lui, cu tatăl „care ocupa un birou printre pipe și cărți“, cu mama „care nu a fost campioană la nimic“, dar care l-a învățat să citească, cu bunicul care-l ducea la fiecare Crăciun în Brazilia („Crăciunul era singura perioadă din an care mă făcea să bănuiesc vag că lumea nu începuse cu mine“, scrie el în „Brazilia“). Scrie despre prietenia cu traducătorul Dinu Flă­mând, o prietenie care a început în Finlanda la înce­putul anilor ’80, devenind rapid „complicitate ca între frați“, și continuându-se și astăzi („Există o altă lume înăuntrul acesteia“).

Scrie despre experiențele din timpul războiului colonial (purtat de Portugalia între 1961 și 1974), când Antunes a fost locotenent, chirurg și psihiatru în Angola între 1970 și 1973. Iar uneori ia voce feminină pentru a arăta ce înseamnă, din perspectiva femeilor, iubirea conjugală, sexualitatea, maternitatea („Iubire con­ju­gală“).

Meșteșug

De cele mai multe ori, Antunes scrie despre ce înseamnă să fii scriitor, despre binecuvânta­rea și blestemul creatorului, despre chinul de a scrie o pa­gină, de a zămisli un roman, despre teama de a nu mai putea începe următoarea carte.

António Lobo Antunes este unul dintre acei autori care cred că scrisul este muncă și meșteșug, iar scrii­torul, un mecanic care trebuie să fie atent la tot angrenajul care pune în mișcare lucrarea finită. „Atâ­tea eforturi pentru o virgulă, pentru un verb. Un atât de obscur sistem electric căruia nu-i dai de capăt. Atâta incertitudine. Atâta suferință. Atâta bucurie uneori“ („Mecanicul“).

Recunoștința infinită pe care le-o poartă scriitori­lor și artiștilor pentru faptul că, prin arta lor, îi ajută pe oameni să fie mai buni, mai recunoscători și mai atenți la viață se simte în foarte multe dintre prozele lui. „Cei care au ajutat, de fapt, la maturizarea scrisului meu au fost muzicienii“, scrie el în „Dumnezeu ca amator de jazz“, recunoscând cât de tare l-a inspirat muzica marilor Mahler, Brahms, Beethoven, dar și cea a unor saxofoniști de jazz precum Charlie Par­ker, Lester Young, Ben Webster.

Dar la fel de pregnante se simt zădărnicia vieții, aroganța noastră de a ne crede nemuritori, moartea care ne dă târcoale, miracolul de zi cu zi, lunga scurtime a vieții. Antunes are darul de a le rupe cumva din pagină și de a le face să fie ceva mai mult decât cuvinte, mai mult decât construcții gramaticale, ceva ca un vis prin care umbli vrăjit în căutare de noi în­țelesuri.

Semne

Nu este exagerat, așadar, să spui despre scrisul lui António Lobo Antunes că este vrajă. Sintaxa lui specială, proza poetică, îmbinarea neaștep­tată a cuvintelor te fac părtaș la o experiență sen­zo­rială extraordinară. Faptul că Antunes a scris mai întâi poezie și că este un consumator asiduu de poezie chiar și în ziua de azi se poate simți în muzicalitatea și cadența fiecărei fraze și ale fiecărui text.

Nu este exagerat nici să spui că prozele lui sunt vise în care cititorul este invitat să plonjeze, cot la cot cu scriitorul, într-o aventură în adâncurile in­con­știentului, „la rădăcina naturii umane“.

Așa, agățați de cuvinte, „care nu sunt decât niște semne ale emoțiilor intime“, scriitor și cititor plutesc uimiți în fața „uluitoarei simplități a tuturor lucrurilor“.

Medicul scriitor

Nominalizat de mai multe ori la Premiul Nobel pentru lite­ratură, António Lobo Antunes este auto­rul a peste 30 de cărți apreciate de mediul universitar, dar și de publicul larg.

• Studii. Urmând tradiția din familia lui, a studiat la Facultatea de Me­dicină din capitala Portugaliei și s-a spe­cializat în psihiatrie.
• Debut. A debutat în proză la 37 de ani, cu două cărți publicate în 1979: romanele „Memorie de elefant“ și „La dracu-n praznic“.
• Influențe. Printre scriitorii care i-au influențat stilul se numără americanul William Faulkner și francezul Louis-Ferdinand Céline.

FOTO: Getty