La granița dintre adevăr și fantastic

[vc_row][vc_column][vc_column_text]

Mit și superstiție, mister și realitate crudă, personaje fantastice și locuri istorice fac din cele cinci povestiri ale lui Ismail Kadare o călătorie interesantă, în care simți la orice pas aripa morții, dar și lumina caldă a speranței.

Să citești „Firmanul Orb“, volum de cinci povestiri apărut de curând la Humanitas în traducerea lui Marius Dobrescu, e ca și cum ai răsfoi o carte de Borges în timp ce asculți povești din „O mie și una de nopți“. Fantasticul, miturile orientale și faptele istorice se înlănțuiesc atât de bine încât ajungi să te întrebi dacă Biserica Sfânta Sofia (din Istanbul) chiar a existat cu adevărat, iar furtul somnului imperial nu este cumva un fapt istoric petrecut demult. Și astfel aluneci încet pe un fir epic ce duce spre lumi amețitoare în care ura și pedeapsa sunt guvernatori supremi, legi imposibile dictează cursul vieții, iar iubirea este mai mult o pedeapsă.

Fără văz. „Firmanul orb“, povestirea ce dă numele cărții, ne aduce în față „un imperiu moderni­zat“, în care legi barbare hotărăsc destinele oamenilor. Frica plutește peste tot, luând diverse forme, cea mai cumplită dintre toate fiind teama de „firmanul orb“, decretul dat de sultan prin care se pedepsesc cu orbirea toți vinovații de „crimă cauzată de ochiul rău“, mai exact deochitorii. Un lucru iluzoriu, precum deochiul, este pus așadar sub judecată, oamenii ajungând să se suspecteze (cei cu ochi albaștri îi bănuiesc pe cei cu ochi negri, cei cu ochi sașii pe cei cu achi albaștri și tot așa), să se denunțe, să-și schimbe obiceiurile (unii se expun mai mult în public afișând o bucurie for­țată crezând că astfel vor sta departe de lista neagră a suspecților; alții se ascund pentru a nu li se mai vedea deloc privirea).

Orice întâmplare ne­fericită este pusă pe seama „ochiului rău“, care doar printr-o privire îm­bol­năvește, distruge, omoară. Se formează comisii speciale care do­cu­mentează cazuri (evident inexistente), se înfiin­țează orboficii, un fel de birouri în care se denunță „vinovații“ și unde se pedepsesc aceștia, prin me­tode absolut barbare, cu orbirea. Din toată această panică colectivă se decupează fin o poveste de dra­goste, cea a Mariei și a lui Geladin, doi tineri logodiți care descoperă plăcerea de a face dragoste chiar înainte de căsătorie (contrar obiceiului care cere ca actul sexual să aibă loc în noaptea nunții). Momente de tandrețe și de pasiune, scene de erotism, o Marie care-și descoperă sexualitatea nemaicontenind să se minuneze de de­liciile pe care i le oferă aceasta, mătăsuri și dantele, miro­suri fine sunt detalii vizual-olfactive care apar în povestirea lui Kadare ca o lumină stre­curată într-o încăpere întunecoasă, dându-i un farmec aparte.

Fără milă. Suspiciunea și nesiguranța, trădarea și cruzimea nu lipsesc nici din „Furtul somnului imperial“, povestire despre sultanul Djem, care râde de superstiții ce îi țin în viață imperiul, dar care ajunge să înnebunească tocmai din pricina unei prejudecăți. Dosarul cu somnul bunicului său a fost furat din arhiva Palatului Viselor, iar asta este semn rău. Simplul fapt că un gramatic transcria pe hârtie visele stăpânilor (nu ale lui Djem, care mințea mereu că nu-și amintește ce a visat) nu era de bun augur pentru că din ele puteau răz­bate adevăruri ce nu se doreau aflate. Un astfel de adevăr, pe care Djem nu-l va cunoaște niciodată, îi va face acestuia temniță în propria conștiință.

În „Biserica Sfânta Sofia“, Kadare își construiește povestea pornind de la o realitate istorică: cucerirea Constantinopolului și transformarea marelui lăcaș ortodox în moschee. Prin ochii și sensibilitatea unui arhitect asexuat, obligat de sultan să dea bisericii o altă înfățișare, Kadare surprinde forța incredibilă a acestui spațiu, arhitectura im­punătoare, felul în care lumina solară pătrunde în interior, ca o „strălucire“ ce te face „să te volati­zezi“ și să dispari în nemărginire.

Suferind ca pentru o amantă închipuită, arhitec­tul transformă simbolul creștinătății într-unul al islamului cu speranța că cele două spirite vor su­pra­viețui sub aceeași cupolă.

Fără viitor. „Adio trecutului“ face portretul unui dregător încercat de vină, îndoieli și de o misiune imposibilă (cu care îl însărcinează sultanul), aceea de a găsi un conducător atipic (un criminal) pentru mișcarea de independență din Albania. Este, poate, povestirea care surprinde cel mai atent stra­­turile fine ale sufletului, suspansul, umorul și atmo­s­fera în care prind viață personajele. „Neamul San­ko­naților“ face o cronică de familie de la 1700 până în secolul al XX-lea, pre­zentând un neam ce crește sub blestemul atras de un jurământ fals. Fără bucurii zgomotoase, fără iubiri răvășitoare.

[/vc_column_text][vc_text_separator title=”Suflet de albanez” color=”juicy_pink” border_width=”2″][vc_column_text]Apreciat scriitor contemporan, Ismail Kadare vorbește aproape în toate cărțile lui despre cultura și istoria țării sale.[/vc_column_text][vc_column_text]În vizor. În 1960, când a publicat, într-o revistă literară, un fragment dintr-un prim roman al său, sub forma unei povestiri, acesta a fost imediat interzis de comuniști.

În exil. Scriitor controversat încă din timpul lui Enver Hoxha, pe care l-a lăudat și criticat deopotrivă, Kadare s-a autoexilat în Franța în 1990, de teama amenințării cu închisoarea.

În vârf. Unul din cele mai aprecite romane ale sale este „Generalul armatei moarte“, despre un general italian din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]