Cumplitul drum spre firesc: cartea care te reînvață să trăiești după ce ai pierdut pe cineva drag

Acest articol apare în numărul 24 (25 septembrie – 8 octombrie) al revistei NewMoney

Să reînveți să trăiești după ce ai pierdut pe cineva drag este o luptă grea. Joan Didion a străbătut acest drum și a povestit ce a găsit la capătul lui.

„Te așezi la masă și viața, așa cum o știai, se sfâr­șește“ sunt printre primele cuvinte cu care-și începe Joan Didion – cunoscută scriitoare, sce­naristă și jurnalistă din anii ’60 – volumul biografic „Anul gândirii magice“. O carte tulburătoare despre granița imperceptibilă dintre viață și moarte, des­pre pierderea celor dragi și despre cum poți trăi fără ei. Publicată pentru prima dată în 2005 (când a fost recompensată cu National Book Award la categoria nonficțiune) și apărută recent și în limba română, la Editura Pandora, „Anul gândirii magice“ este una dintre acele cărți care te fac să te gândești firesc la chestiuni precum boală, moarte, singu­ră­tate, izolare. Ceea ce nu înseamnă că este o carte tristă și dezarmantă, ba dimpotrivă, este ghidul perfect pentru oricine trece prin perioade nefaste și, mai mult decât atât, este o incursiune intere­santă în viața de zi cu zi, cu tot ce poate fi mai banal și mai frumos în ea.

Trist. În 2003, la vârsta de 67 de ani, Joan Didion avea să se confrunte cu două evenimente care i-au schimbat definitiv percepția despre viață, cuplu, singurătate și firesc: moartea soțului John Gregory Dunne (el însuși scriitor), survenită în urma unui atac cerebral, și îmbolnăvirea de pneumonie a unicei sale fiice (înfiată în 1966), Quintana Roo Dunne Michael.

Didion descrie cu precizie chirurgicală întregul proces de vindecare prin care a trecut de-a lungul unui an, în care a încercat să facă față celor două evenimente.

Procedează astfel pentru că vrea să înțeleagă cum s-au petrecut lucrurile, să aducă pe tărâmul firescului ceea ce i se pare fantasmagoric, să-și ofere sieși soluții de a depăși durerea. Povestește cu de-amănuntul momentul dispariției soțului, într-o seară liniștită petrecută în doi, la lumina șemineului („mâna stângă îi era ridicată, iar el încremenise“), spitalizările Quintanei (ajunsă la me­dic cu o „banală răceală“ ce duce, în cele din urmă, la o operație pe creier), rețetele și tratamentele medicale, dar și devierile propriului comportament („Raționam precum copilașii, ca și cum gândurile sau dorințele aveau puterea să schimbe povestea, să transforme finalul“).

Magic. Asta a însemnat, în fond, anul „gândirii magice“ – expresie împrumutată din antropologie ce se referă la puterea gândurilor de a influența cursul lucrurilor –: încercarea absurdă, copilă­rească de a aduce înapoi ceea ce s-a pierdut și de a împiedica producerea unei alte tragedii. Didion este incapabilă să împartă hainele și pantofii so­țului după moartea acestuia („ar fi avut nevoie de ei dacă se întorcea“), ocolește aproape fără excep­ție locurile în care obișnuiau să meargă împreună, își repetă obsesiv că fiica ei se va face bine. Gândirea magică este un truc prin care, inconștient, vrea să păcălească destinul sau, mai bine zis, să-l pedep­sească pentru ceea ce i-a „dăruit“. Acest truc nu-i aduce soțul înapoi și nici nu-i însănătoșește fiica (Quintana moare înainte de publicarea cărții, însă Didion nu adaugă asta în manuscris), dar o ajută să facă față durerii, doliului, singurătății. „Doliul e diferit. Doliul nu știe ce-i distanța. Durerea vine în valuri, paroxisme, revelații subite care-ți taie genunchii, îți iau vederea și îți tulbură curgerea zile­lor“, scrie autoarea care, pentru a înțelege și accepta acea perioadă, a citit nenumărate cărți tema­tice (de la studii realizate de medici renumiți și până la poezii grecești cu morți dramatice și lun­trași care te poartă dincolo).

Firesc. „Anul gândirii magice“ devine astfel un jurnal al supraviețuirii, al readaptării la viață, al acep­­­tării fragilității și instabilității ființei umane.

Până la urmă, talismanul norocos al lui Didion – care face multe referiri la noroc și ghinion – este însăși această carte. Pentru că tocmai scrierea ei a ajutat-o să scape de sentimentul de culpabilitate, de superstiții și de frici. Scrisul este pentru ea mântuitor – așa a fost întotdeauna, Didion fiind cunos­cută pentru cărțile sale situate la granița dintre fic­țiune și nonficțiune, în care subiectul este mereu ea însăși –, prin intermediul scrisului explicându-și lucruri, rememorând trecutul, înțelegând prezentul.

Deși vorbește despre lucruri triste, cartea nu este scrisă cu înverșunare, ci cu un soi de liniște, în stra­turile căreia ghicești toate spaimele și angoasele unui om, dar și trimful lui asupra durerii. Pentru că este o mare victorie să ajungi să înțelegi și să te bucuri de firescul atât de frumos și dureros al vieții.

O scriitoare magică

Joan Didion – cunoscută și ca reprezentantă a noului jurnalism din anii ’60-’70 – are astăzi 83 de ani și trăiește la New York.

Biografie. Dacă în „Anul gândirii magice“ povestește despre boala Quintanei, în cartea de memorii „Blue Nights“ (2011), scriitoarea vorbește despre moartea ei.

Musical. La doi ani de la publicare, „Anul gândirii magice“ a fost adaptat într-un musical pe Broadway, al cărui unic personaj era jucat de Vanessa Redgrave.

Scenariu. Printre cele mai cunoscute scenarii ale sale se numără „A Star Is Born“, din 1976, ce a stat la baza unui musical cu Barbra Streisand și Kris Kristofferson.

FOTO: Guliver / Getty Images