Cum a reușit un crescător de castraveți să facă 3 milioane de euro cu niște sere abandonate din Oltenia

Când vine vorba de Oltenia, toată lu­mea se gândește la pepenii de Dăbu­leni, cel mai căutat produs pe timp de vară în piețele din România. La doar câteva zeci de kilometri de patria lube­ni­țelor, lângă Craiova, un antreprenor a mizat totul pe… castraveți.

Mare amator de castraveți murați, Napoleon promitea recompense uriașe celui care găsea cea mai bună rețetă de sara­mură pentru conservarea hranei nece­sare trupelor sale. Numai că, înainte de a-i pune la murat, cineva trebuie să-i și cultive.

Craioveanul Florin Purcea (46 de ani) a intrat întâmplător în afacerea cu cas­traveți cornișon în urmă cu 13 ani, iar acum aproape 98% din producția pe care o realizează la serele Ișalnița o trimite la export. Producție pe care firme din Germania și Elveția o pun la murat și o vând apoi în toată Europa. Practic, românii nu cunosc gustul catraveților de la serele din Ișalnița, doar dacă au norocul să gă­sească în supermarketuri borcanele cu murături reprezentând diferența de două-trei procente din cantitatea recol­tată care ajunge pe piața locală la Annabella Fabrica de Conserve Râureni.

Când a intrat în afacere, în 2004, Purcea nu știa nimic despre cultura de cas-­ traveți, iar acum are cereri la export de zece ori mai mari decât poate produce. Și, cu toate că are suprafața necesară pentru a le trimite europenilor zeci de mii de tone de castraveți pentru murat, nu găsește forță de muncă. Dar care este secretul din spatele unei producții anuale de 5.000 de tone de cornișon?

MOȘTENIREA COMUNISTĂ. Cele 148 de hectare de la Ișalnița au fost cumpărate de Florin Purcea în 2004, după ce Ministerul de Finanțe l-a executat silit pe fostul proprietar. „Serele au fost la o firmă el­vețiană. Pentru că nu au plătit taxele, au fost executați“, își amintește Purcea. Serele aparțineau unei companii elve­țiene care le-a privatizat prin 1994-1995. În 2004 acestea erau deja pe butuci. Purcea a investit în 75 de hectare de sere, pe care le-a acoperit cu sticlă, și a reînce­put producția, chiar dacă nu dorea să facă agricultură.

„Ideea pentru care am cumpărat eu era să tai fierul vechi, să vând și să îmi rămână niște bani“, dezvăluie antreprenorul. Și totuși a început producția de castraveți. Erau cultivate deja 20 de hectare, iar, după ce a fost convins de in­ginerii pe care i-a găsit în momentul achiziției, a decis continuarea culturilor de castraveți. A pus răsadurile și a estimat o producție de 10.000 de tone. Mai ră­mânea să vadă și cui vinde.

S-a interesat de programul târgurilor agricole din Europa și a început căută­rile. În ia­nua­rie 2005 a participat la Săp­tă­mâna Verde de la Berlin. „Am mers la pri­mul expozant și i-am spus că îi vând 10.000 de tone. Inițial s-a speriat. S-a uitat apoi pe broșură și a văzut numele Ișalnița. A revenit și a confirmat că ia toată cantita­tea“, povestește Purcea.

Succesul s-a datorat însă renumelui pe care îl aveau serele Ișalnița încă din timpul regimului comunist, când legumele de aici erau produse în exclusivitate pentru export, ca și în prezent. Lucrurile au mers ca unse până în 2008, când serele au fost distruse în urma unei ninsori abun­dente. Compania lui Purcea, Sud Oil Sere, a înregistrat o pierdere imensă. Au fost refăcute 42 de hectare și a reînceput producția. Capacitatea totală a terenului pe care îl deține este aproape dublă, însă lipsa de personal îi limitează producția.

Cerere mare, FORȚĂ DE MUNCĂ PUȚINĂ. Cele 42 de hectare asigură o producție de 5.000 de tone de castraveți pe an, însă cererile la export se ridică la circa 50.000 de tone. „Am cumpărat 10 au­tobuze să aduc oameni de la 50-60 de kilometri. Sunt localități în care sunt 200-300 de asistați social. Nu vor să vină la muncă“, mărturisește Purcea, explicând că a luat legătura cu administrațiile comunelor din jur, dar fără succes.

În momentul de față lucrează cu 450 de persoane, dar ar avea nevoie de 1.100 pentru a face față comenzilor la export. „Am pus afișe prin sate că serele Ișalnița au nevoie de mână de lucru și oferă salarii peste minimul pe economie și asigură și transport. Nu sunt interesați“, con­­fir­mă primarul din Filiași, Ilie Gheorghe.

Florin Purcea spune că eficiența la noi este mult mai scăzută decât în Vest. De exemplu, în Germania, un hectar de cultură este lucrat cu patru până la șase muncitori, în timp ce, la noi, pentru aceeași su­prafață, este nevoie de opt până la zece salariați. Antreprenorul se mai teme că o creștere galopantă a salariului minim ar putea să-i închidă businessul. „În momentul de față suntem la limită să ieșim de pe piață. Dacă salariul mai crește la anul cu 20%, sunt alte locuri în lume unde se produce mai ieftin“, detaliază Purcea.

El spune că statele din fosta Iugoslavie pot concura piața muncii din regiune. Sal­varea vine deocamdată și din sprijinul financiar acordat de Uniunea Europeană fermierilor din sectorul vegetal. Pro­ducția de la Ișalnița este vândută cu 300 până la 1.000 de euro tona, în funcție de calibrul livrat către beneficiar. Producția de anul trecut de la serele Ișalnița a fost vândută la export la un preț mediu de circa 600 de euro, ceea ce înseamnă că firma lui Purcea a încasat aproximativ trei milioane de euro doar din castraveți. Prețurile sunt negociate în fiecare iarnă și sunt luate în calcul inclusiv costurile cu forța de muncă.

Pentru a livra la export direct castra­veți murați, Purcea va deschide și o fa­brică de conserve pe care o va utila înce­pând de anul viitor. Până atunci se con­cen­trează pe producția legumelor. „Am fost contactați și de supermarketuri. Nu am acceptat condițiile lor pentru că eu sunt pe o piață în care plata se face în avans“, spune antreprenorul.

Dar până când retailerii locali vor mai relaxa condițiile de preluare a mărfii, Purcea va continua să-și trimită produc­ția la export, cantitatea pe care o poate produce fiind suficientă să sature inclusiv o armată cum a fost cea a lui Napoleon.

Istoria serelor Ișalnița

Serele de la Ișalnița au fost construite în 1969, fiind cel mai mare complex de acest gen din lume, cu o suprafață de circa 200 de hectare.

• Eficiență. În perioada comunistă, Sere Ișalnița raporta o producție de peste 30.000 de tone de legume, din care 25.000 erau des-tinate exportului.

• Profit. Producția livrată la export aducea încasări anuale de 12-15 milioane de dolari.

• Portofoliu. Culturile de bază erau castraveții, tomatele, ardeiul gras, fasolea verde, salata, guliile și florile.