Corespondența lui van Gogh: ce îi scria marele pictor olandez fratelui său până în ziua în care s-a sinucis

[vc_row][vc_column][vc_column_text]

În timpul scurtei sale vieți, pictorul Vincent van Gogh i-a trimis fratelui său un număr impresio­nant de scrisori. O parte din această corespon­dență ne arată un artist cel puțin interesant.

Peisaje cu ceruri învârtejite, floarea-soarelui semeață, lanuri de grâu amenințătoare, autoportrete dramatice. Sunt lucrări ale pictorului olandez post-impresionist Vincent van Gogh, pe care le poți privi de o mie de ori fără să te plictisești. Ceva sincer, intens, trist le străbate, la fel cum străbate și scrisorile pe care artistul le-a scris, între 1872 și 1890, fratelui său mai mic, Theo, cel care l-a susținut financiar și care i-a salvat o mare parte din lucrări.

O selecție de 415 scrisori din ampla lor co­respondență sunt cuprinse într-un volum deosebit, reeditat acum de Editura ART, sub numele „Dragă Theo“. Traduse de Constanța Tănăsescu (care a tradus, printre altele, „Bâlciul deşertă­ciu­nilor“, de W.M. Thackeray), scrisorile încapsu­lează gândurile, dorințele și opiniile unuia dintre cei mai cunoscuți pictori de secol XIX. Texte-biju­terii, acestea ne dezvăluie un artist complex, optimist, credincios, plin de compasiune și înțelegere, profund, îndrăgostit, bolnav, dar mai ales pasio­nat. Pasionat de artă, înnebunit după culori și forme, după natură și omenesc.

Triumf. „Theo, sunt așa de fericit că am o cutie de culori“, îi scria Van Gogh fratelui său în 1881, de la Haga. Avea 28 de ani și depășise perioada în care era convins că va deveni predicator, dedicându-se în totalitate artei.

Haga, Londra, Paris, Amsterdam, Anvers, Etten sunt orașe în care trăiește în anumite perioade ale scurtei sale vieți (de 37 de ani) cu banii pe care Theo, apreciat dealer de artă, îi trimite fără întrerupere. Se în­drăgostește de o femeie care nu-i accep­tă dragostea, are accese de nebunie, se simte neîn­țe­les de familie și de societate, călăto­rește, vizi­tează muzee, citește enorm. „Am o pasiune mai mult sau mai puțin irezistibilă pentru cărți și simt tot timpul nevoia de-a mă instrui, de-a studia… întocmai cum simt nevoia pâinii“, îi mărturisea el lui Theo.

Din toate scrisorile sale răzbate un optimism pe care nu l-ai putea bănui la un artist ca Van Gogh, ale cărui boli nervoase, tratate prin tot felul de sanatorii, plătite tot de fratele Theo, l-au răpus în cele din urmă. „Convingerea că nimic (în afară de boală) nu-mi poate răpi energia aceasta care începe să crească – convingerea aceasta mă în­deam­nă să privesc viitorul cu încredere și să suport, în momentul de față, tot soiul de neajunsuri“, scria el în 1882.

Înfrângere. Muncitori în mină, lucrători la câmp, studii de portrete, peisaje cu lanuri de grâu, ceruri înstelate și chiparoși maiestuoși, naturi statice cu floarea-soarelui sunt subiecte pe care le abordează, la început în tonuri sumbre, iar, mai târziu, în culori din ce în ce mai intense. Despre ele îi scrie lui Theo, „Old Boy“, cum îi mai spune el, descriindu-i tehnicile, combinațiile de culori, timpul care i-a luat pentru realizarea fiecărei lu­crări. „Pământul era de un roşu-brun, ici mai luminos, colo mai întunecat, iar nuanţele acestea erau subliniate de umbrele copacilor care aruncau peste ele nişte dungi când diafane, când bine precizate, când pe jumătate şterse“, surprinde el, într-o scrisoare, un fragment de peisaj.

În toate scrisorile, Van Gogh este perfect lucid, chiar și în cele scrise în perioadele de convales­cență, care urmau crizelor din ce în ce mi greu de suportat. „Vreau să fac tot posibilul ca, înainte de toate, să-mi recapăt puterile: îmi place să cred că mintea mea va fi ceva mai limpede de îndată ce-mi voi re­veni și că voi fi în stare să meditez asupra mijloa­celor care-mi vor îngădui să-mi schimb teh­nica, pentru a evita ariditatea din lucrările mele“, nota el în 1883. La Arles, unde locuiește între 1888 și 1889, are prima criză de nebunie, în timpul că­reia îl atacă cu briciul pe Gauguin, pictor post-impresionist și bun prieten al său, ca apoi să-și taie lobul urechii stângi.

La Saint-Rémy, unde trăiește între 1889 și 1890, încearcă să se otrăvească  în­ghi­țind culorile de pictură sau absorbind gaz lampant. Culmea, însă, în toate aceste perioade, în care boala lui începe să atingă apogeul, Van Gogh lucrează, cu o rapiditate miraculoasă și cu o cromatică explozivă, un număr impresionant de lucrări. Asta continuă să facă până în ziua de 29 iulie 1890 când, aflat în natură pentru un studiu de peisaj (la Auvers-sur-Oise), se îm­puș­că în ini­­­mă. Avea 37 de ani, era singur și necunoscut. Ultima lui scrisoare către Theo, pe care o purta la el în acea zi, nu lăsa să se ghi­cească absolut nimic din dramaticul sfârșit.

[/vc_column_text][vc_text_separator title=”În umbra unui geniu” color=”juicy_pink”][vc_column_text]Theo van Gogh a fost nu doar cel care l-a susținut emoțional și financiar pe Vincent van Gogh, ci și un important dealer de artă, care a făcut cunoscută publicului arta franceză și olandeză a acelei vremi.[/vc_column_text][vc_column_text]Monet și Degas. Theo a contribuit la succesul artiștilor impresioniști Claude Monet și Edgar Degas, convingându-și angajatorii (Goupil&Cie) să-i expună.

Întâlniri. Tot el a fost cel care l-a prezentat pe Van Gogh, în 1886, pictorilor Paul Gauguin, Paul Cézanne, Henri de Toulouse-Lautrec, Henri Rousseau.

Sfârșit. Theo a murit la puțin timp după moartea lui Vincent, de demență paralitică, cauzată de „ereditate, boală cronică, suprasolicitare și tristețe“. Avea 33 de ani.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

FOTO: Guliver / Getty Images