România lucrului neterminat. Un an și trei luni, durata medie de „viață” a unui ministru

Vă mai amintiți profețiile lui Silviu Brucan? „Pentru a deprinde democrația, românii vor avea nevoie de 20 de ani”, spunea Brucan la începutul lui 1990. Au trecut 27 de ani și românii încă mai așteaptă ca profețiile analistului politic să se adeverească.

Mulți dintre cei care au ascultat analizele lui Brucan la începutul anilor `90 se așteptau ca după 20 de ani în România să nu mai fie birocrație, să aibă o autostradă pe care să circule de la un capăt la altul al țării, ori să beneficieze de un sistem sanitar sănătos sau de o structură educațională eficientă. Aceste lucruri nu sunt perfecte nici după 27 de ani, timp în care în principalele ministere din România au schimbat cel puțin 20 de miniștri fiecare. „Cu un mandat de un an și trei luni de fiecare ministru nu poți duce la îndeplinire programul asumat”, a declarat pentru NewMoney analistul politic Cristian Pârvulescu. Și luăm ca exemplu doar cinci ministere unde promisiunile mai aveau puțin și dădeau peste cap chiar și previziunile lui Brucan.

Ministerul Apărării

Este cel mai cald subiect al săptămânii după ce ministrul Adrian Țuțuianu și-a prezentat demisia, motivând că nu-i ajung resursele financiare pentru a susține toate drepturile bănești ale militarilor. Premierul Mihai Tudose i-a accepat demisia și acum l-a propus în funcție pe Mihai Fifor. Țuțuianu, fost președinte al Comisiei Parlamentare de Control al SRI, a fost ultimul din cei 18 miniștri ai apărării din 1989 și până acum. Din 1994, de când a început demersurile pentru integrarea în NATO și a semnat un parteneriat strategic cu Statele Unite, ministerul Apărării a visat ani de zile la o alocare bugetară de cel puțin 2% din PIB. Cu o tehnică de luptă învechită moral, România are nevoie de zeci de miliarde de euro pentru achiziția de armament compatibil cu cel al statelor NATO. Timp de 27 de ani Armata a cârpit permanent nevoile trupelor, însă achizițiile de avioane moderne, ori de tehnică NATO nu a acoperit în întregime găurile din bocancii militarilor. Așa că Apărarea are în continuare nevoie de bani, dar și de un ministru care să orienteze resursele către adevăratele probleme ale armatei. Dacă până în 1994, ministrul Apărării era militar de profesie, din acest moment s-a apelat un ministru civil, numit de coaliția de la guvernare.

Ministerul Transporturilor

Și exemplele sunt cât se poate de edificatoare. De exemplu ministerul Transporturilor, care în cei 27 de ani de democrație a avut  nu mai puțin de 22 de miniștri, în condițiile în care Traian Băsescu a avut trei mandate, iar Anca Boagiu și Radu Berceanu câte două fiecare. De remarcat că ministrul cu cel mai mic mandat la Transporturi a fost Anton Ionescu, cu doar 63 de zile. Cel mai longeviv ministru al Transporturilor a fost Miron Mitrea care a rezistat în scaun patru ani și o zi, fără nicio întrerupere.

Mai mult, 14 din cei 22 de miniștri nu au reușit să stea în fruntea Transporturilor nici măcar un an. Și asta în condițiile în care coalițiile politice care s-au perindat la putere au promis autostrăzi, infrastructură feroviară modernă și cât mai multă mobilitate. Rezultatul: puțin peste 600 de kilometri de autostrăzi finalizați, cam tot atâția kilometri de cale ferată modernizată. Aceste „performanțe” sunt puse de analiști pe seama instabilității ministeriale. Și toate pornesc de la „instabilitatea politică din interiorul partidelor”, spune Cristian Pârvulescu.

Ministerul Educației

Alt minister, aceleași probleme. Din 1990 și până acum toți miniștrii au promis un învățământ modern. Și nu au reușit. În 27 de ani la Educație s-au perindat 24 de miniștri cu Liviu Pop cu tot. Cel mai scurt mandat l-a avut  Ioan Mang, cu doar 8 zile la cârma ministerului, din 7 mai până la 15 mai 2012. Cel mai longeviv a fost Liviu Maior, cu patru ani și aproape o lună de mandat.

Ca și la Transporturi, și Educația a bătut pasul pe loc. De mai bine de 20 de ani la fiecare început de an școlar unitățile de învățământ plâng că nu au manuale. Și cu toate că toți miniștrii au promis că rezolvă problema, se pare că nimeni nu a auzit nimic. Dar toți cei care s-au perindat prin biroul ministerial au promis că reformează învățământul. Evident, fiecare în felul lui. „Dacă acum un copil începe clasa I, până va termina clasa a XII-a va constata că sistemul de învățământ s-a schimbat de mai multe ori”, susține sociologul Alfred Bulai.

Ministerul Sănătății

Unul dintre cele mai bolnave ministere este cel al Sănătății.  Nu l-a însănătoșit niciunul din cei 25 de miniștri care au condus instituția din 1990 și până acum. Și nu au avut cum. Pentru că toți au început reforme în sănătate. „România e țara începuturilor. Toți încep reforma și nimeni nu o mai termină”, remarcă Alfred Bulai.  Cel mai lung mandat a fost al lui Eugen Nicolăescu (22 august 2005 – 22 decembrie 2008) care a rezistat aproape doi ani și jumătate, iar cel mai scurt a fost interimatul lui Raed Arafat (1 octombrie 2012 – 2 octombrie 2012). 2012 este și anul în care au avut loc nu mai puțin de cinci schimbări de ministru.

În cei 27 de ani sistemul public de sănătate și-a arătat ineficiența, în timp ce în zona privată au apărut clinici și spitale noi care au preluat mare parte din pacienți. Dar și aici mai este mult de lucru pentru că mulți români cu bani preferă să se trateze fără durere de cap la clinici private din afara țării.

Ministerul Economiei

Imediat după 1989 economia României a fost măcinată de decizii greșite și de privatizări eșuate. Un minister care a avut mai multe responsabilități și mai multe nume. S-a numit ministerul Industriilor, ori ministerul Economiei și Comerțului, ministerul Economiei și Finanțelor ori ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri. Fiecare partid care a obținut un mandat în acest minister l-a reorganizat în funcție de propriile interese. Asta a făcut ca în cei 27 de ani privatizările prezentate ca salvatoare pentru economie să o îngroape mai rău decât înainte de Revoluție. Ministerul Economiei Naționale s-a format imediat din decembrie 1989, când Victor Atanasie Stănculescu prelua fostul Comitet de Stat al Planificării.

Interese de grup

Una din ipotezele potrivit cărora miniștrii nu au fost eficienți este legată de faptele de corupție. „Sunt resurse care pot fi folosite, iar grupările de partid vor să pună mâna pe ele”, spune Cristian Pârvulescu. El amintește și de acțiunile DNA din ultimii ani care au confirmat interesele mai multor grupări. Pârvulescu spune că se ajunge la astfel de situații pentru că ministerele sunt politizate, iar partidul, oricare ar fi el, are controlul întregii activități. Mai mult, nici cei care sunt numiți în funcția de ministru nu sunt prea bine pregătiți pentru funcția pe care o primesc. „Mulți miniștri nu au legătură cu poziția respectivă. În interiorul partidelor ar trebui să existe o formă de profesionalizare în diferite domenii”, mai spune analistul politic, cu precizarea că fiecare ministru trebuie să aibă capacitatea de a-și aduce consilieri buni. Pârvulescu face comparație cu China, unde cei care vizează postul de ministru dau examen pentru a fi acceptați pe funcție.

La rândul lui, sociologul Alfred Bulai spune că ineficiența ministerelor este dată și de legile existente. „Dacă americanii ar fi avut legile noastre nici ei nu aveau acum autostrăzi”, glumește Bulai. El amintește că în cazul unor lucrări în România negocierile se poartă doar cu cei care oferă comisioanele mai mari, făcând aluzie la întârzierea lucrărilor la autostrăzi. Însă negocieri pentru interese personale sunt la toate nivelurile, iar mai nou, banii pentru investiții publice se duc pe salarii, pensii și alte promisiuni electorale.

FOTO: Mediafax