Radu Paraschivescu: Candidați, candidați, candidați. Candidatul român e, la fel ca omologii lui din alte țări, un spectacol în mișcare
Spre deosebire de acel „Învățați, învățați, învățați“ al lui Ulianov din Ulianovsk pe care-l găseai scris cu faianță pe fațada unor școli din România de altădată, titlul de mai sus e deopotrivă verb la imperativ și substantiv la plural nehotărât. Sigur, doar pluralul e nehotărât.
Ei, candidații, sunt hotărâți, aprigi, dârji, cu oțel în brațe și flăcări în priviri. Nimic nu le spulberă dorința de-a sui în jilțul puterii. Nimic nu le taie cheful de-a ciufuli copii pe creștet, de-a strânge palme înnegrite sau asudate, de-a îmbrățișa bătrânici fragile și de-a le promite tuturor un potop de lapte și miere mai ceva ca-n Biblie.
Candidatul român e, la fel ca omologii lui din alte țări, un spectacol în mișcare. Dacă însă teatrul de brigadă sau de revistă al altora ne lasă indiferenți, cel de-aici, „între Carpați, la poale de munteeeee“, ne privește, ne intrigă și de multe ori ne doare. A nu se uita, apropo, posibilul slogan de țară „România doare“, pe care Adrian Georgescu jr l-a propus cândva în glumă, sperând ca măcar unii să-l ia în serios.
Nu s-a întâmplat, fiindcă nu prea îi stă în fire candidatului român la prezidențiale să aibă umor. Candidatul e în general pătruns de însemnătatea misiunii. În țara unde copiii care beau apă rece fac aprindere de plămâni și chiulangiii aprindere de călcâie, candidatul la președinție cade victimă aprinderii de pupile.
Nu tot timpul, ci doar când își amintește că are fir scurt cu divinitatea și că rostul lui pe piciorul de plai și pe gura de rai e nici mai mult, nici mai puțin decât mesianic. Atunci ochii lui capătă o fixitate primejdioasă – de tigru care stă să se repeadă asupra prăzii sau de bolnav care află despre halat că „dincolo era mai ieftin“.
Un film. Cu un film văzut și deslușit la vreme, înțepenirea statuară a candidatului român ar fi putut fi domolită. Există în „Candidatul“, comedrama politică din 1972 regizată de Michael Ritchie, o scenă de poveste: avocatul și, totodată, candidatul la președinție Bill McKay, jucat de Robert Redford, are de adresat un mesaj electoratului în cadrul emisiunii „Point of View“. Redford-McKay începe să vorbească, iar de undeva de deasupra coboară spre el un microfon. La vederea lui, candidatul începe să râdă.
Regizorul de platou încearcă mai multe duble, cu același efect ilariant. Până la urmă, candidatul renunță la mesaj – „I can’t do this“, spune el hohotind – și pleacă din studio petrecut de stupefacția și de furia staffului de campanie. Microfonul e de fapt declanșatorul unui episod de sinceritate lucidă: totul e o farsă, cum să le cer altora să mă creadă când nu mă cred eu însumi?
Ar fi interesantă reacția câtorva dintre candidații români la vederea microfonului pogorâtor. Le-ar fisura el personajul construit pentru alegători? I-ar urni de pe soclul pe care observi că s-au suit deja, cu toate că n-au câștigat nimic? Le-ar scurtcircuita gesticulația falsă și retorica în care se împletesc făgăduiala fără temei și demagogia de două parale? Nu se poate ști. Nimeni nu l-a întâlnit încă în România pe candidatul capabil să spună „gata, mă opresc, nu-i de mine“.
Două ipostaze. Dintr-o tipologie de-a binelea barocă a candidaților la președinție, atrag atenția două ipostaze. Prima este cea a omului care, considerându-se, cum scriam mai devreme, trimisul special al Providenței, are grijă să le-o spună de la obraz și celor în fața cărora vorbește. Ceva de genul „ziceți mersi că m-am născut“. Lucrul pe care-l provoacă de obicei acest tip de discurs este umplerea de ridicol.
Când vezi pe cineva declarându-se gata să te salveze și să te transforme din gloabă în mustang bătând din palme, fiindcă așa arată proiectul divin în temeiul căruia a venit pe lume, te simți rușinat chiar de lipsa lui de rușine. Și asta mai ales când invocă drept argumente ale excepționalismului prezidențiabil elemente cum ar fi data nașterii. E de sperat, totuși, că în momentul când un candidat se va declara competent fiindcă s-a născut în aceeași zi cu Shakespeare să i se spună că Shakespeare a murit de ziua lui.
A doua ipostază este cea a candidatului dispus să renunțe la bunăstarea personală de dragul nației: „Sunt bogat, am o viață frumoasă și o familie de basm, speculez la bursă și câștig, am luat cina cu Marion Cotillard și am fost la bowling cu Bradley Cooper. Am de toate, nu-mi lipsește nimic. Dar candidez fiindcă așa-mi place mie să mă sacrific, fiindcă mă regăsesc în fiecare român care are parte de sărăcie și nedreptate“.
Prima și poate ultima consecință a acestui fel de a-ți momi electoratul e un binemeritat spor de antipatie. Și nici nu știi pe cine să privești cu mai multe rezerve: pe candidatul care îți prezintă ordinul de deplasare semnat de bunul Dumnezeu sau pe cel care se arată dispus să-și suspende vremelnic confortul și să se sacrifice pe altarul național pentru ca „România să fie bine și tot românul să prospere“.
Iar alegerile prezidențiale nu sunt doar un test al naivității, ci și al sensibilității olfactive. Indiferent spre cine va merge votul, actul ca atare se va face după rețeta recomandată cândva de Adam Michnik: te ții de nas și pui ștampila.