Radu Paraschivescu: Cum au devenit Becali, Grapini sau Voiculescu nume cunoscute ale literaturii românești
Nu doar prostia, cancerul şi moartea sunt democratice, ci şi scrisul. Autorlâcul a devenit, în ultimele două-trei decenii, o ispită care târcoleşte multă lume.
Ajunge să cutreieri prin depozitul legal al Bibliotecii Naţionale şi te lămureşti cât de largă e paleta celor care stau sub răsuflarea muzei: generali de securitate şi cântăreţi de muzici foarte uşoare, creatoare de modă şi preoţi, cascadori şi majorete, dive de weekend şi rapsozi cărunţi, regizori şi fotbalişti, foşti preşedinţi de CAP şi oameni politici. Impresia că literatura patriei a pierdut în valoare exact cât a câştigat în cantitate e greu de clătinat. Fără filtre şi criterii, am creat o lume pe dos, în care se întâmplă uneori să scrie şi oameni care n-au pus în viaţa lor mâna pe o carte, dacă n-a fost de treflă, caro, cupă sau pică. Scrie Ana Blandiana, dar scrie şi Gigi Neţoiu. Ileana Mălănciou, dar şi generalul Truţulescu. Andrei Pleşu, dar şi Corina Chiriac. Vechiul film „Toată lumea râde, cântă şi dansează“ clamează o continuare cu titlul „Toată lumea scrie şi exasperează“.
Deținuți și veleitari. Afluenţii mâloşi ai fluviului literar din România de azi sunt doi la număr. Primul şi cel mai murdar adună simulacrele de cărţi încropite de simulacre de autori ca să scape mai repede din închisoare. În spatele pseudoscriitorilor se ascund infractori cât se poate de autentici, fără strop de „pseudo“: Ioan Niculae, Dan Voiculescu, Ioan Becali etc. Aici mecanismul e simplu, iar justiţia – oarbă. Deţinutului fie i se scrie o carte, fie i se permite să plagieze, un girant/garant cu ştaif contrasemnează potlogăria, un editor certat cu (şi, la un moment dat, de) Dumnezeu o publică, iar un judecător incompetent sau corupt decide eliberarea prematură. Cazul George Copos, premiat pentru furt intelectual şi scos din puşcărie mai devreme decât se cuvenea fiindcă, pe durata detenţiei, a mai comis o infracţiune, este cel mai gros scuipat pe obrazul oamenilor cinstiţi, fie ei scriitori veritabili, pompieri sau moaşe comunale.
Al doilea afluent cu mai mult noroi decât apă este cel al veleitarilor. Al celor cu un eu hiperdilatat, mistuiţi de ambiţia de a-şi vedea numele pe o copertă de carte. Faţă de primul caz, acesta descrie o formă de impostură nevinovată. Veleitarul scrie în ciuda propriei lipse de talent şi de ecou. Nu-l interesează să fie citit, ci doar să publice. Omologarea editorială e o pană de preţ la pălăria cu care circulă prin lume şi viaţă. Cartea ţine loc de blazon. Într-o lume unde îţi iei bucuriile de pe unde poţi, faptul că o editură pierde timp şi hârtie pentru a pune în circulaţie o non-valoare nu provoacă nimănui crampe de conştiinţă sau insomnii. Mai ales când personulitatea e prietenă cu editorul sau când editorul are obligaţii directe faţă de personulitate.
Sigur, veleitarismul simplu poate fi înţeles şi explicat. Aşa cum există afoni care vor să cânte ca Pavarotti, există grafomani care tânjesc să se raporteze la vedetele literaturii (în Oltenia trăieşte, de altfel, un cetăţean care s-a autointitulat, şi nu în glumă, „Henry Miller de Caracal“, la fel cum Daniel Pancu era dezmierdat pe vremuri „Ronaldo din Giuleşti“, iar Jean Barbu, „Cobra din Trivale“). Complicaţiile apar la veleitarii care pretind postament valoric şi chiar îl capătă. De la cine? De la oameni notorii, care acceptă să-şi suspende spiritul critic, să-şi pună între paranteze conştiinţa şi să valideze texte slabe, lâncede, fără stil, fără zvâc şi fără conţinut. Site-ul recorder.ro a prezentat, cu puţin timp în urmă, sub semnătura ziaristului Mihai Voinea, fragmente dintr-o carte a europarlamentarului Maria Grapini. Romanul e scris mizerabil, ceea ce nu surprinde. Un om care se exprimă ca Maria Grapini nu poate scrie ca Ian McEwan. Nu e de mirare nici că doamna europarlamentar preia fără ghilimele calupuri întregi de pe site-urile câtorva agenţii de turism, de pe Wikipedia şi din alte surse (o fi un roman-colaj, mai ştii?). Lucrul care frapează e faptul că un erudit ca profesorul timişorean Cornel Ungureanu acceptă să gireze această făcătură şi să vadă în Maria Grapini o prozatoare ieşită din mantaua lui Marin Preda.
Ipocrizia ca alint. Fără ca asta să-i servească drept scuză, rătăcirea profesorului Ungureanu nu e singură în concertul validărilor stupefiante. Alex Ştefănescu, om care a scris totuşi o istorie a literaturii române (cu lipsuri şi dovezi de duşmănie, ca de pildă omiterea lui Ştefan Agopian), face servicii de escortă literară pentru băiatul de bani gata Codin Maticiuc, alias Poponeţ, căruia îi prefaţează o apariţie editorială la All. Nicolae Manolescu însuşi, ditamai preşedintele Uniunii Scriitorilor, asigură cititorimea română că are multe de pierdut dacă ratează întâlnirea cu poezia Gabrielei Vrânceanu Firea (rezumabilă în versul „pielea ta catifelată ca un botic de ied“). Şi fiindcă viaţa e ironică, tocmai aceşti fachiri ai concesiilor sunt cei care deplâng atrofierea spiritului critic la generaţiile tinere din critica literară. Să-i spui unei asemenea manifestări ipocrizie devine, în aceste condiţii, un alint.
FOTO: Mediafax
