Recomandare de carte: „Numele meu este Lucy Barton”, un roman sentimental despre relația mamă-fiică

[vc_row][vc_column][vc_column_text]

Simplu și profund, romanul lui Elizabeth Strout ne reamintește că nu tot ceea ce este greu de comunicat izolează, ci și unește.

Să dedici o întreagă carte relației dintre fiică și mamă este un risc care te-ar putea duce cu ușu­rință în zona sentimentalismului exagerat. Dar Eli­zabeth Strout, scriitoare americană câștigătoare a unui Pulitzer pentru ficțiune, reușește un lucru remarcabil în cea de-a cincia sa carte, „Numele meu este Lucy Barton“, și anume să redea, fără emfază, indestructibila legătură dintre mamă și fiică. Nu o face printr-o analiză minuțioasă a caracterelor, a diferențelor sau asemănărilor dintre personaje, ci mai degrabă printr-un șir de observații logice și amintiri revelatoare ce refac harta unor suflete le­ga­te până dincolo de viață.

Aparent. Nominalizată anul trecut la Man Booker Prize și tradusă recent în română la Editura Litera, „Numele meu este Lucy Barton“ nu abundă în personaje, cum nu abundă nici în descrieri. Este, mai degrabă, o însăilare de gânduri și amintiri din care se țese povestea unei femei singure. Lucy Barton este o femeie aparent fericită: are un soț iubitor, două fete adorabile și un vis împlinit (acela de a fi devenit scriitoare). Dar în esență, este un om trist care simte singurătatea până la sânge. Pasiunea pentru lectură a fost cea care a purtat-o pe Lucy din Amgash (Illionis) – un orășel rural în care și-a petrecut copilăria – la New York, „orașul cel mare“, în care și-a întemeiat o familie și s-a apucat de scris. Dar tot aici, unde o nouă viață a prins rădă­cini, se reconfigurează harta unui trecut dureros sub a cărui umbră grea visele se înalță anevoios.

O complicație postoperatorie o ține pe Lucy mult timp în spital, unde este vizitată de mama ei, pe care nu o mai văzuse de nouă ani. Într-o cameră mică și albă, prin care forfotesc doctori și asistente, mama și fiica rememorează trecutul. Un trecut din care răsar, rând pe rând, imagini cu familia lor săracă (locuiau într-un garaj, fără căldură și fără hrană), chipuri de oameni cunoscuți (în mare parte, femei precum Kathie Nicely, care și-a părăsit soțul pentru un gay, verișoara Harriet, părăsită de soț, sau Mississippi Mary, pe care soțul a înșelat-o cu secretara). Dar, la nivel de discuții, acest trecut este incomplet, niciuna dintre ele neavând curajul să vorbească despre lucruri esențiale: durerile, bucuriile, nevoile și temerile lor. Acestea capătă con­sis­tență doar în monologurile interioare ale lui Lucy care se interferează cu poveștile fără miez ale celor două.

Esențial. În gândurile ei, Lucy își ceartă părinții pentru duritate (îi loveau „compulsiv“ și îi pedepseau încuindu-i în camioneta tatălui lor), își învi­nuiește mama pentru neputința de a-i fi spus mă­car o singură dată „te iubesc“, retrăiește umilința acelor ani în care nu aveau haine, mâncare, cărți sau televizor, și în care toți îi priveau ca pe niște paria. Lucy și mama ei nu vorbesc despre fratele mai mic, care și acum, la 30 de ani, locuiește cu părinții, citește cărți pentru copii și doarme lângă porci înainte ca aceștia să fie sacrificați. Nu vorbesc despre viața lui Lucy de la New York, despre fetele sau despre soțul ei, despre cărțile pe care le-a publicat sau despre prietenii ei noi. Nu vorbesc nici despre insomniile chinuitoare ale mamei, despre frica ei inexplicabilă de a se urca într-un taxi, despre operația lui Lucy sau despre tatăl ei, pe care nu l-a mai văzut de ani de zile. Toate acestea rămân nerostite, ca și înainte, însă oricâte răni ar redeschide această comunicare trunchiată, cumva, bucuria lui Lucy de a-și revedea mama, chiar și numai pentru câteva zile, este imensă. Oricât de dis­func­țională a fost familia în care a crescut ea – și pe care, involuntar, nu a căutat-o și nu o va mai căuta niciodată –, oricât de rece a fost relația cu mama ei, Lucy poate recunoaște, printre atâtea umbre ale durerii, lumina unei iubiri de necontestat. O iubire simplă, neșlefuită, dar adâncă, indes­tructibilă care străpunge toate acele straturi ale suferinței dându-i forță să meargă mai departe. „Strout evocă aceste legături într-un stil atât de sobru, de pur și de profund, încât cartea are un aer de scriptură sau de sutra, doar că e foarte pămân­tească și lipsită de pretenții“, scrie Newsday. Pe patul acela de spital, unde vocea mamei reînvie fapte și chipuri de demult, Lucy cartografiază și prezentul, cu New Yorkul ei iubit, cu soțul la care decide să renunțe, cu fiicele ei care cresc frumos, cu un vecin simpatic care ajunge să moară de SIDA, cu o scriitoare care i-a schimbat destinul. Lucy con­tinuă să înfrunte viața cum știe ea mai bine, purtând la piept durearea ca pe o broșă pre­țioasă și știind prea bine că, uneori, ceea ce pare imposibil de comunicat nu doar izolează, ci și unește.

[/vc_column_text][vc_text_separator title=”Din biografia unei scriitoare” color=”juicy_pink”][vc_column_text]Elizabeth Strout este considerată una dintre cele mai puternice voci literare contemporane, ce redă, în scrierile sale, nenumăratele nuanțe ale relațiilor umane, compasiunea și iubirea, înțelepciunea și înțelegerea.[/vc_column_text][vc_column_text]Debut. Pentru primul său roman, „Amy and Isabelle“ (1998) – devenit bestseller internațional –, Elizabeth Strout a lucrat timp de șapte ani.

Premiu. „Olive Kitteridge“ (2008), o colecție de povestiri cu personaje din orașul Crosby (Maine), a fost recompensată cu Premiul Pulitzer pentru Ficțiune.

Studiu. Multe din lucrările sale sunt incluse în programa Facultății de Litere a Queens University (Charlotte, Carolina de Nord).[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

FOTO: Guliver / Getty Images