Recomandare de carte: „Numele meu este Lucy Barton”, un roman sentimental despre relația mamă-fiică

Oana Borviz 23/06/2017 | 14:45 Timp Liber
Recomandare de carte: „Numele meu este Lucy Barton”, un roman sentimental despre relația mamă-fiică

[vc_row][vc_column][vc_column_text]

Simplu și profund, romanul lui Elizabeth Strout ne reamintește că nu tot ceea ce este greu de comunicat izolează, ci și unește.

Să dedici o întreagă carte relației dintre fiică și mamă este un risc care te-ar putea duce cu ușu­rință în zona sentimentalismului exagerat. Dar Eli­zabeth Strout, scriitoare americană câștigătoare a unui Pulitzer pentru ficțiune, reușește un lucru remarcabil în cea de-a cincia sa carte, „Numele meu este Lucy Barton“, și anume să redea, fără emfază, indestructibila legătură dintre mamă și fiică. Nu o face printr-o analiză minuțioasă a caracterelor, a diferențelor sau asemănărilor dintre personaje, ci mai degrabă printr-un șir de observații logice și amintiri revelatoare ce refac harta unor suflete le­ga­te până dincolo de viață.

Aparent. Nominalizată anul trecut la Man Booker Prize și tradusă recent în română la Editura Litera, „Numele meu este Lucy Barton“ nu abundă în personaje, cum nu abundă nici în descrieri. Este, mai degrabă, o însăilare de gânduri și amintiri din care se țese povestea unei femei singure. Lucy Barton este o femeie aparent fericită: are un soț iubitor, două fete adorabile și un vis împlinit (acela de a fi devenit scriitoare). Dar în esență, este un om trist care simte singurătatea până la sânge. Pasiunea pentru lectură a fost cea care a purtat-o pe Lucy din Amgash (Illionis) – un orășel rural în care și-a petrecut copilăria – la New York, „orașul cel mare“, în care și-a întemeiat o familie și s-a apucat de scris. Dar tot aici, unde o nouă viață a prins rădă­cini, se reconfigurează harta unui trecut dureros sub a cărui umbră grea visele se înalță anevoios.

O complicație postoperatorie o ține pe Lucy mult timp în spital, unde este vizitată de mama ei, pe care nu o mai văzuse de nouă ani. Într-o cameră mică și albă, prin care forfotesc doctori și asistente, mama și fiica rememorează trecutul. Un trecut din care răsar, rând pe rând, imagini cu familia lor săracă (locuiau într-un garaj, fără căldură și fără hrană), chipuri de oameni cunoscuți (în mare parte, femei precum Kathie Nicely, care și-a părăsit soțul pentru un gay, verișoara Harriet, părăsită de soț, sau Mississippi Mary, pe care soțul a înșelat-o cu secretara). Dar, la nivel de discuții, acest trecut este incomplet, niciuna dintre ele neavând curajul să vorbească despre lucruri esențiale: durerile, bucuriile, nevoile și temerile lor. Acestea capătă con­sis­tență doar în monologurile interioare ale lui Lucy care se interferează cu poveștile fără miez ale celor două.

Articol vizibil în întregime doar pe bază de abonament.