Radu Paraschivescu despre mândria de a fi român. Ce ascundem când ne revendicăm originile

Radu Paraschivescu 15/05/2019 | 11:50 Ştiri
Radu Paraschivescu despre mândria de a fi român. Ce ascundem când ne revendicăm originile

Acest articol a apărut în numărul 65 (13 – 26 mai 2019) al revistei NewMoney

Există mai multe modalități de a defini mândria. Dicționarul însuși consemnează o serie de definiții. Iată una: „Sentiment de încredere (exagerată) în calitățile proprii“. Iată alta: „Sentiment de mulțumire cauzat de un succes, de o reușită, de o victorie“. Iată și o a treia, gresată ușor cu uleiul livrescului: „Ceea ce se vădeşte prilej de laudă, de fală, de mulțumire“.

Ce se deduce din cele trei definiții? Că mândria nu poate fi altceva decât un sentiment născut dintr-o izbândă personală sau din izbânda cuiva care ți-e fie rudă apropiată, fie prieten. În orice caz, nu poți fi mân­dru în temeiul unei fatalități decât în două si­tuații: dacă te pândește sminteala sau dacă ești ipo­crit și interesat. Prin urmare, dacă scoți din ecu­ație propaganda, nu prea poți să fii mândru că ești român. De ce? Fiindcă a fi român e o fatalitate, o situație la care n-ai contribuit cu nimic.

Andrei Pleșu o confirmă într-un text din trecutul nu foarte îndepărtat: „Nu poți fi mândru (sau ruși­nat) de o calitate pe care n-ai obținut-o prin merit sau prin opțiune. Nu te-a întrebat nimeni dacă vrei să te naști român și n-ai fost declarat român de un juriu care ți-a evaluat, în prealabil, virtuțile. Te-ai trezit român așa cum te-ai trezit bărbat sau femeie, brunet sau blond, înalt sau scund. A spune, așadar, «sunt mândru că sunt român» e totuna cu a spune «sunt mândru că am nasul cârn»“.

Citatul rezumă perfect absurditatea, iar ultimul deceniu nu face decât să-i sporească umorul: exemplul nasului cârn e de tot hazul, câtă vreme unul dintre exponenții zgomotoși ai mândriei de-a fi român e poreclit, se știe prea bine de ce, Pinocchio.

Însă asta e doar prima hibă a mândriei de-a fi ro­mân, exoftalmic, turc, cărunt, hondurian, pistruiat, congolez, dreptaci etc. Împăunarea pentru ceva la care n-ai contribuit deschide ușa spre al doilea salon al mândriei stupide sau rău-intenționate. E vorba despre mândria la grămadă, adică despre ceva care înlătură fatalmente trierea și exigența. Acest tip de atitudine e deopotrivă păgubos și dăunător.

DEVĂLMĂȘIE. Mândria de-a fi român înseamnă, în aceste condiții, să te mândrești cu tot ce-a apărut în România și cu toți cei născuți în colțul ăsta de lume. Selecția se suspendă și în locul ei se instalează de­văl­mășia. Cine practică mândria la grămadă, așa cum fac câțiva politicieni greu de crezut chiar și când spun cât e ceasul, nu mai poate alege. Asta înseamnă că n-au voie să fie mândri doar de mănăs­tirile din nordul Moldovei și de Cheile Nerei, ci și de colonia penitenciară de la Periprava și de Experimentul Pitești. Mândria lor trâmbițată la microfon și scrisă cu litere mari (și, desigur, tricolore) pe banne­rele din campania electorală îi obligă să se simtă bine și alături de Ion Râmaru, Ion Ficior, Elena și Nicolae Ceaușescu, Alexandru Vișinescu, Eugen Țurcanu și Tudor Postelnicu. Nu poți fi mândru doar de Ivan Patzaichin, Elisabeta Rizea, Ștefan Câlția, Anița Nandriș-Cudla, Andrei Șerban și Ileana Mălăncioiu. Mândria românismului fără granițe ar trebui să presupună identificarea la fel de senină a acestor demagogi care declamă clișee patriotarde cu torțio­narii de la Aiud și de la Gherla, cu Emil Bobu și Aurelian Bondrea, cu Nicolae Pleșiță și caftangiii care l-au omorât în bătaie pe Gheorghe Ursu pentru vina de-a fi ținut un jurnal.

Așa stând lucrurile, mai avem oare motive să credem, cu adevărat și responsabil, în mândria de-a fi român? Nu cumva ea e doar o mârșăvie strategică sau, în cel mai bun caz, o platitudine cu termenul de garanție depășit? O captatio la care recurg și astăzi cei care vor să speculeze naivitatea electoratului?

Candidatul Pinocchio, de pildă, apare de câteva săptămâni pe tot felul de corturi electorale ale partidului pe care l-a înființat, alături de formula „mândri că suntem europeni“. E doar extensia mândriei de la prezidențialele din 2014, când omul declara, agramat, cum îi stă bine patriotului: „Sunt un om care-mi iubesc țara, care sunt mândru că sunt ro­mân“. Asta, chiar dacă plagiatul care-i fusese descoperit pe vremea când era (doar) premier nu putea trece drept motiv de mândrie, cu toate că în acest caz era vorba de o ispravă personală.

CLARIFICĂRI. Românii care funcționează cu combustibilul mândriei reflexe și inerțiale pot găsi expli­cații ale naturii lor citind splendidul eseu „Elogiul vanității“ al lui Andrei Vieru. Chiar pe coperta cărții stă o frază a autorului, care s-ar putea să le facă franjuri „naturelul simțitor“ celor bolnavi de mân­drie: „Preferăm să ne odihnim capul în întunericul călduț al nisipului decât să ne vedem, la lumina zilei, mutra de struț“. Dacă imaginea îi vexează, cei vizați pot apela la înțelepciunea duhovnicească. Vor afla de la fericitul Augustin că „mândria este iubirea de sine până la disprețuirea lui Dumnezeu, pe când smerenia este iubirea lui Dumnezeu până la dis­pre­țuirea de sine“. Nici avertismentul Sfântului Casian Romanul n-ar merita ocolit: „Mândria nu strică doar o parte a sufletului, ci întreg sufletul“. Spre a nu mai pomeni de cuvintele Sfântului Isaac Sirul: „Trufia presupune o cugetare confuză, întrucât ea constă în două ne­științe: a ajutorului lui Dumnezeu și a nepu­tinței proprii“.


Foto: Mediafax

Prozator, traducător și jurnalist sportiv, Radu Paraschivescu a realizat emisiunea „Pastila de limbă” la Digi24.
d