Radu Paraschivescu, despre cine sunt noii dumnezei pe spații mici

Radu Paraschivescu 15/03/2019 | 17:15 Ştiri
Radu Paraschivescu, despre cine sunt noii dumnezei pe spații mici

Acest articol a apărut în numărul 61 (18 – 31 martie 2019) al revistei NewMoney

„Ce să vezi? Avem ovizi / În oraşul cu guvizi.“ E un distih de copil fără griji, care descoperă încântat caraghioslâcul. Nostalgic acum, erai pe atunci silit să râzi, să arăţi cu degetul şi – fiindcă te visai din frăgezime scriitor – să laşi părintelui care te însoţea o cât de firavă impresie de precocitate. Dar cu ce ocazie? Cu ocazia unei vacanţe de vară la Constanţa, sub un soare ferm şi în căutare de covrigi calzi. În Piaţa Ovidiu existau pe atunci două-trei simigerii cu miros îmbietor şi forfotă fără oprire. Mergeam spre una dintre ele, proaspăt amuzat de vitrina unui atelier foto, în care trona o ameninţare cumplită: „Executăm fotografi în fiecare zi“. Şi cum mă gândeam eu la riscurile acestei altminteri inofensive ocupaţiuni, unde nu-mi răsare la coada ochiului altă vitrină – a unei drogherii, dacă se mai ştie astăzi ce amestec palpitant ascundeau aceste incinte unde izul de tutun se împletea cu fine bănuieli de coloniale, cu minuscule astringenţe farmaceutice şi cu spectacolul unor suvenire trecute uneori de graniţa kitsch-ului. „Avem ovizi“, scria mare în vitrină şi, desigur, am citit în grabă „Avem guvizi“. Pe de o parte, era normal. Unde să găseşti Ponticola cephalargoides, dacă nu la mare? Pe de altă parte, ce să caute guvizii la drogherie? M-am întors şi am citit mai atent. Aşa am aflat ce erau „ovizii“: nişte miniaturi de plastic ale statuii poetului din Sulmona, care veghea impunător asupra pieţei. Am rostit atunci distihul de mai sus, petrecut de circumflexul intrigat al unei perechi de sprâncene părinteşti. Şi tot atunci mintea mea de copil a văzut în Ovidiu un Dumnezeu al poeziei, iar în „ovizi“ puzderia de argaţi pe moşia stăpânului, înălţaţi de vânzător, fără voia lui, la rangul unor dumnezei pe spaţii mici.

Un slogan. Dumnezeii miniaturali există şi azi, după o jumă­tate de secol. Nu doar la Constanţa, ci peste tot. La oraş şi la ţară, în politică şi în sport, ziua şi noaptea. Noii dumnezei pe spaţii mici nu mai stau în vitrine. Şi nu mai sunt de plastic. O, nu. Sunt din carne, oase, zgârciuri şi nervi. Şi decid. Doamne, ce le place să decidă, mai ales când ştampila li se lipeşte pe viaţa celor care depind de ei. Dumnezeii pe spaţii mici se cred proprietari ai unei bucăţele, măcar ai unei bucăţele, din drumul şi din destinul tău. Ispita demiurgică, placată de o zestre proastă şi rea, îi împinge să se aşeze pe socluri pe care doar ei le văd. Şi-i face, de la această chestionabilă înălţime, să practice dreptul de viaţă şi de moarte asupra semenilor. Rectific, asupra „supuşilor“. Fiindcă inşii aceştia îi privesc pe ceilalţi ca pe nişte făpturi sub­alterne, la fel cum plantatorul vede doar spina­rea oricând biciuibilă a celui aplecat să culeagă bumbacul.

„Aici eu comand“ – aşa arată sloganul dumnezeilor pe spaţii mici. Indiferent de gura din care ies cele trei cuvinte, impresia e aceeaşi: de bun-plac insolent, de nejustificat spirit discreţionar. „Aici eu comand“, spune liderul de sindicat care-şi primeşte oaspetele străin şi-i impune să se distreze strămo­şeşte, cu rachiu, bătăi pe umăr, cântece cu batali­oane care trec Carpaţii şi bancuri porcoase, chit că omul ar avea alte planuri. „Aici eu comand“, spune patronul echipei de Liga a II-a sau a III-a, când arbitrul vădeşte cutezanţa imparţialităţii. „Aici eu comand“, spune directorul de gazetă când vede că ai scris ceva pe cât de incisiv şi real, pe atât de dău­nător agendei personale şi prieteşugului interesat. „Aici eu comand“ e pandantul unei alte vorbe vestite: „Pentru că putem“. Dacă umbli la acordul fin al diferenţei dintre singular şi plural, obţii un fel de mission statement în spatele căruia se piteşte abuzul: „Aici eu comand pentru că pot“.

Un caz. Unul dintre cazurile recente de pentrucă­putism a avut loc cu două-trei săptămâni în urmă în judeţul Sălaj. O elevă de gimnaziu a murit după ce a stat pe o banchetă improvizată din spatele unui microbuz vechi şi supraîncărcat. Şoferul, unul şi ace­laşi cu administratorul firmei de transport, a încercat fără succes să acopere urmele nenorocirii când a vă­zut că Giulia Sabou murise. La întrebarea unui reporter TV dacă nu cumva transporta călători în picioare, şoferul a răspuns urzicat că nu e răspun­derea lui să-şi numere pasagerii. Chestionat de un alt coleg din presă, el a găsit de cuviinţă să arunce vina asupra victimei, pe principiul „mortul e de vină“: „Uşa are o clapetă de blocaj care se poate acţiona dină­untru. E posibil ca, jucându-se, copiii să fi acţionat clapeta“. După accident, zeci şi zeci de oameni care circulau pe traseul respectiv au evocat comportamentul grosolan al şoferului-administrator: „Călătorii nu aveau voie să zică nimic, că îi dădea jos din microbuz“. Iar dacă un pasager se plângea că nu mai are loc la întoarcere şi voia să aştepte altă cursă, primea un răspuns care-i tăia cheful de confort şi de anacolut: „Cu cine aţi venit dimineaţă me­reţi tot cu el acasă“. Pe scurt şi pe şleau: „Aici eu comand“.

Cazul a făcut explozie fiindcă a murit un copil. Însă asemenea lucruri se petrec cu miile pretutindeni în ţară, din jurul Capitalei până pe litoral şi din Oltenia în Năsăud. Dumnezeii pe spaţii mici ridică din umeri şi îşi numără banii la final de cursă. Iar de multe ori uită să le dea bilete pasagerilor. Pentru că pot.


Foto: Mediafax

Prozator, traducător și jurnalist sportiv, Radu Paraschivescu a realizat emisiunea „Pastila de limbă” la Digi24.
d