Povești de groază din Vestul Sălbatic. Filmul despre violență și teroare

Ultimul film al fraților Coen este o demență cinematografică ce mixează horrorul gotic cu lirismul romantic, absurdul și comicul de situație, pentru a da formă impulsurilor sălbatice ale oamenilor și Vestului nemilos, dominat de cruzime, violență, neglijență și abuz.

Acest articol a apărut în numărul 55 (17 decembrie 2018 – 6 ianuarie 2019) al revistei NewMoney

„Nimeni nu creează personaje de film ca frații Coen“, scrie jurnalistul Brian Talle­rico în Vulture, făcând referire la toate acele personalități cu nume memorabile pe care cei doi cineaști americani, Joel și Ethan Coen, le-au imaginat de-a lungul anilor. Lista e lungă – de la Jeffrey Le­bow­ski („The Big Lebowski“), Anton Chigurh („No Country for Old Men“) și până la Marge Gunderson („Fargo“) –, tipologiile sunt diferite, dar toate aceste personaje au ceva care le face să semene între ele, ceva profund omenesc în care poți recunoaște cu ușurință extre­mele ce zac în noi toți: binele și răul.

Așa sunt și personajele din cel mai nou film al lor, lansat luna trecută, „The Ballad of Buster Scruggs“, „o fantezie pop menită să demonstreze ce loc brutal este Vestul Sălbatic“, după cum îl des­criu cei de la Variety. Prin aceste perso­naje, frații Coen redau atmosfera unui spațiu nemilos și dau formă impulsurilor sălbatice ale oamenilor.

Pagini de carte. Gândit inițial ca o serie de șase episoade pentru Netflix, „The Ballad of Buster Scruggs“ s-a concretizat în cele din urmă sub forma unei antologii de șase capitole, diferite din punct de vedere narativ, dar unite prin elemente gen cruzime, umor negru și moarte. Toate cele șase scenarii au fost scrise (cum altfel?!) de către cei doi Coen, pornind, în majoritate, de la scurte po­vestiri despre fapte banale din viața unor oameni simpli din Vestul Sălbatic.

Cele șase episoade, introduse de tot atâtea viniete precum cele din cărțile pentru copii din anii ’40-’50, poartă câte un titlu (de la „The Ballad of Buster Scruggs“, care dă numele filmului, până la „All Gold Canyon“), însă ele s-ar fi putut numi la fel de bine „Peisaje cu oameni“. Și asta pentru că, despre orice ar fi vorba, natura sălbatică este mereu în prim-plan, asistând, în toată splendoa­rea ei, la cruzimi inimaginabile comise de om.

Timothy Blake Nelson este Buster Scruggs, un cowboy rapsod care omoară cu zâmbetul pe buze tot ce prinde în cale până când un alt cowboy îi face de petrecanie. James Franco este un hoț care tot păcălește moartea până când aceasta îi vine de hac când nici nu se-așteaptă. Liam Neeson joacă rolul unui impresar ticălos care omoară un actor fără mâini și fără picioare, de pe urma căruia câștigă ceva bănuți. Tom Waits interpre­tează rolul unui prospector bă­trân care ucide apărându-și co­moara. Zoe Kazan este o tânără care se sinucide dintr-o stupizenie tocmai când soarta îi surâde.

Oameni de nimic. Aproape toți sunt niște ticăloși, în stare să-și vândă aproapele, să fure, să mintă, să ucidă. Sunt niște sălbatici pentru care viața nu are cine știe ce însemnătate, moartea fiind singura lor certitudine.

Deși următoarele cinci episoade sunt mai consistente din punct de vedere na­rativ decât primul, acesta este cheia în­tregului film, căci aici se conturează cel mai bine mesajul acestui western de­men­țial: viața este urâtă, brutală și scurtă; violența este cel mai puternic limbaj de comunicare; atât izbânda, cât și moartea pot aștepta la următorul colț.

„Știți povestea, există două feluri de oameni: viii și morții“, spune la un moment dat un călător din episodul cu numele „The Mortal Remains“. „Știți po­ves­tea, există două feluri de filme ale frați­lor Coen: unele serioase și unele comi­ce“, spun, parafrazând personajul, cei de la The Ringer. „The Ballad of Buster Scruggs“ este însă un amestec curios de realism și fantastic, absurd, comic și gro­tesc. Iar genialitatea fraților Coen stă în multe aspecte: alegerea actorilor și construirea personajelor; conceptul ce stă la baza filmului, de însăilare a unor povești diferite, profund moralizatoare și unite prin simbolul violenței și al morții; felul în care un interval scurt de timp este dila­tat, vestind intrarea morții în scenă; picturalitatea exa­cer­bată a imaginilor.

Cineastul Bruno Delbonnel – care a colaborat pentru prima dată cu frații Coen în 2013, la „Inside Llewyn Davis“, și care e răspunzător și pentru imaginea unor bijuterii cinematografice ca „Amélie“ și „A Very Long Engagement“ – a sur­prins pustiul american cu tot ce are el mai frumos și mai dezolant: de la superbele pajiști ruginii și creste înzăpe­zite și până la noroaiele dezgustătoare și vânturile reci. Iar acest lucru ajută la decuparea unor mesaje puternice vizând simplitatea crudă a vieții, logica insta­bilă a lucrurilor, inadaptarea rafinamentului într-o lume precum cea a Vestului Sălbatic, dominată de cruzime, violență, neglijență și abuz.

Regizori de geniu. Fraților Coen le place să se joace, iar această plăcere autentică pentru joc se simte în felul în care contrapun chestiuni filozofice cu clișee și convenții, cum jonglează cu li­rismul romantic, comicul de situație și horrorul gotic (tipic anilor 1960), cum se joacă cu impredictibilul, cum râd de acea „exaltare îndelungată în fața Vestului ca spațiu primordial al eroilor titanici“, așa cum o numește The New Yorker.

Ethan și Joel Coen expun aici filozofia pragmatismului (vizibilă mai ales în povestea romantică dintre tânăra căreia tocmai i-a murit fratele și un cowboy care privește căsătoria ca pe o chestiune legală ce implică bani, proprietăți, libertăți); sugerează rădăcinile profunde ale tendințelor și practicilor actuale ale americanilor; surprind felul în care hră­păreții cowboy capitaliști trădează cultura western.

Joel și Ethan au fost criticați în trecut pentru folosirea unor stereotipuri rasi­ale, cum a fost în cazul filmului „A Serious Man“, așa că nu ar mira pe nimeni dacă ar fi criticați și acum pentru stereotipurile folosite cu privire la americani, pe care-i prezintă drept niște naivi și uci­gași rătăcitori.

Dar „The Ballad of Buster Scruggs“ nu este despre stereotipuri, ci despre repe­tabilitatea lucrurilor, despre tragism și nihilism. E o fantezie superbă despre cruzime, despre oameni simpli și despre vulnerabilitatea vieții. E o baladă înduio­șătoare despre sfârșitul inerent al fie­cărei particule de viață.

FOTO: Guliver / Getty Images