Povestea stranie a unui succes: Filmul inspirat dintr-un caz real care a șocat lumea literară în anii `90

Oana Borviz 01/05/2019 | 11:45 Timp Liber
Povestea stranie a unui succes: Filmul inspirat dintr-un caz real care a șocat lumea literară în anii `90

Un caz real, care a șocat lumea literară prin anii 90, a stat la baza acestui film ce te poartă prin hățișurile lumii scriitoricești și prin New Yorkul melancolic al acelei epoci. Acolo o vei găsi pe Lee Israel, scriitoarea care a devenit celebră făcând ceva ce i-a uimit pe toți.

Acest articol a apărut în numărul 63 (15 – 28 aprilie 2019) al revistei NewMoney

Melissa McCarthy a jucat ani buni în comedii precum „Domnișoare de onoare“ („Bridesmaids“), pentru care a primit nominalizări la BAFTA, SAG și la Oscar, însă abia acum se pare că norocul i-a surâs cu adevărat. Este vorba despre filmul „Can You Ever Forgive Me?“, regizat de Marielle Heller, care a impresionat cu debutul ei din 2015, „Jurnalul unei adolescente“ („The Diary of a Teenage Girl“). McCarthy joacă în „Can You Ever Forgive Me?“ cel mai complex rol al ei de până acum, pentru care era cât pe ce să pri­mească, anul acesta, Oscarul pentru cea mai bună interpretare feminină în rol principal.

Personajul Lee Israel – autoare ameri­cană devenită cunoscută pentru biografiile unor vedete, dar mai ales pentru falsificarea unor scrisori literare – i-a dat posibilitatea să-și folosească aptitudinile de comediant la cote mari. Ceea ce te face să regreți un pic că membrii Academiei Americane nu au onorat-o cu marele premiu (care a mers la Olivia Colman).

DE LA CAPĂT. Regizoarea Marielle Heller și scenarista Nicole Holofcener (fostă studentă a lui Martin Scorsese) au găsit în scriitoarea Lee Israel (1939-2014) sursa perfectă pentru un film despre singură­tate, homosexualitate și condiția scriito­rului. Au pornit de la cartea de memorii publicată de Israel în 2008, cu numele „Can You Ever Forgive Me?: Memoirs of a Literary Forger“ (în care aceasta se con­fesează în legătură cu scurta, dar inspirata carieră de falsificator literar) și au alcătuit, din detalii aproape minuscule, un personaj straniu și inteligent.

Suntem la începutul anilor ’90, într-un New York scăldat în lumini tomnatice, unde Lee Israel (a cărei biografie despre Estée Lauder fusese cândva introdusă în lista cu bestselleruri întocmită de The New York Times) se chinuie să supraviețuiască.

Are 51 de ani și tocmai a fost conce­diată pentru faptul că bea la locul de muncă. Este în urmă cu chiria, iar agentul ei literar nu o mai ajută pe motiv că este o „anonimă“ care scrie despre subiecte ce nu interesează pe nimeni și că adoptă un comportament indezirabil.

„Îți poți permite să fii un nemernic doar atunci când ești faimos“, îi spune agentul, dar Israel nu este dispusă să joace niciun rol, deși știe că talentele ei de netăgăduit nu sunt suficiente pentru a-i garanta un venit constant. Și totuși, un rol ajunge să joace, dar unul pe care îl descoperă din întâmplare și pe care și-l asumă cu demnitate: falsi­fică scrisori pe care le atribuie unor per­sonalități literare marcante (titlul filmului este împrumutat dintr-o astfel de scrisoare).

JOC PERICULOS. Jocul începe în timpul unei documentări făcute la arhivele Bibli­o­­tecii Publice din New York, unde Israel găsește o scrisoare semnată de Fanny Brice, vedeta despre care scrie o biogra­fie. Vrând să știe cât valorează scri­soa­rea, o fură și o prezintă unui librar. Înscrisul nu conține însă nimic frapant, ceea ce explică de ce nu poate fi vândut cu mai mult de 20 de dolari. Dar o idee salvatoare se naște în mintea scriitoarei, aceea de a înfrumuseța, iar apoi de a concepe scrisori atribuite celebrităților literare. O face cu ajutorul imaginației, al unor ma­șini de scris și al hârtiilor uzate, ajungând astfel să le vândă colecționarilor toate fal­­surile și să plătească astfel chiria, să-și îngri­jeas­că pisica bolnavă și să ia masa în oraș.

Capacitatea ei de a pătrunde în viața intimă a personalităților pare a avea ace­leași proporții cu incapacitatea de a for­ma relații interumane, iar Melissa McCarthy reușește să redea atât de bine beatitudinea pe care personajul ei o simte atunci când scrie versus spaima venită din neputința de a empatiza cu ceilalți.

Este aproape imposibil să ți-o imaginezi pe Julianne Moore (căreia i s-a propus inițial să joace acest rol) interpre­tând acest personaj nevoiaș și manipulator, dornic de companie și, totuși, re­frac­tar, aparent puternic, dar hipersensibil.

McCarthy reușește ceva special: face ca un personaj ciudat și respingător să pară atrăgător și chiar eroic. Vorbele caustice, privirea rea, gesturile bădă­ră­nești, dependența de alcool, orientarea ei sexuală o înstrăinează de oameni și de tot ce înseamnă viață socială. Singurii ei prieteni sunt pisoiul și Jack Hock (Richard E. Grant), un gay flamboaiant rămas fără casă, care a ales, ca și ea, căi extreme în viață.

Prietenia lor este bizară, dar și fru­moasă. Între McCarthy și Grant (care a primit și el o nominalizare la Oscar) există o chimie interesantă, care face să răzbată până la tine căldura prieteniei. „Este rar să vezi un film condus de două personaje homosexuale cu vârste de peste 50 de ani“, scrie The Guardian, amintind și de acea sinceritate cu care aceștia întruchipează imposibilitatea visurilor.

VIS ÎMPLINIT. Dacă, în alte filme, singură­tatea este o simplă „stare“, o modalitate de a privi de la distanță jocurile vieții, în „Can You Ever Forgive Me?“, aceasta este „o realitate fizică, un miros cu care tră­iești până când te vei fi obișnuit cu el și apoi îl înlături din viața ta“, după cum metaforizează cei de la Vulture.

Filmul lui Heller despre asta este, până la urmă: despre însingurare și neacceptare, despre eșec și despre criza extremă de la jumătatea vieții. În viața lui Lee nu există soare, așa cum nu prea există nici în imaginile filmului. Culorile sunt reci, lipsite de strălucire, singurele tente de căldură și sensibilitate le poți vedea în gesturile tăcute și în contactul vizual al personajelor (cel mai sensibil, redat în pre­supusa întâlnire romantică pe care Lee o are la un moment dat cu o altă femeie).

Lee Israel a visat la o lume mai bună, în care cuvântul scris să fie respectat, iar scriitorii ca ea să fie prețuiți, și a reușit, într-un fel, prin viclenie. Chiar dacă această infracțiune i-a adus o condamnare cu arest la domiciliu, cele aproximativ 400 de scrisori au câștigat admirația nenumăraților dealeri literari și i-au adus notorietatea.

Falsurile literare au făcut-o să fie, pentru prima dată, mândră de ea, după cum mărturisea într-un articol, iar acest sentiment se citește, cum nu se poate mai bine, pe chipul unei actrițe care mai are mulți ași în mânecă.


Foto: Cinemagia