Aventurile unui nigerian în Mexic: o călă­torie sălbatică, ciudată și con­fuză din care te întorci mai bine-dispus ca niciodată

O poveste bine împachetată, cu perso­naje tricky, umor bine dozat și efecte de benzi desenate, filmul australianului Nash Edgerton te poartă într-o călă­torie „sălbatică, ciudată și con­fuză“ din care te întorci mai bine-dispus ca niciodată.

Acest articol a apărut în numărul 42 (11-24 iunie) al revistei NewMoney

O distribuție bună nu poate garanta aproape niciodată reușita unui film, însă în cazul lungmetrajului „Gringo“, al australianului Nash Edgerton, actorii sunt cei care, dincolo de scenariu și regie, dau greutate filmului.

Alegerea inspirată a actorilor – de la rolul episodic al fiicei lui Michael Jackson, Paris Jackson, rolurile secundare ale lui Charlize Theron și Joel Edgerton (fratele lui Nash) și până la rolul principal al lui David Oyelowo – a făcut ca acest crime comedy să fie salvat din start transformându-l într-o „fărâmă neagră, adesea foarte amuzantă, de pulp fiction, cu o serie de performanțe excep­ționale, în special cea a lui Theron“, după cum îl descrie Empire. Cu perso­naje ciudate amintind de filmele lui Tarantino, așa cum este cel interpretat de Theron (o șmecheră fricoasă, agre­sivă sexual), cu un scenariu foarte bine scris (Anthony Tambakis și Matthew Stone), cu elemente horror și detalii de grație absolută, cu pendulări între un gen și altul (polițist-thriller, comedie), „Gringo“ este o superbă satiră cu in­flexiuni comice.

Povești întortocheate. Oyelowo (care a mai jucat în „Rise of the Planet of the Apes“, „Lincoln“ sau „Jack Reacher“) este personaj titular – Harold Soyinka, un imigrant nigerian frumos și inteligent, dar mai puțin norocos –, ceea ce este foarte bine pus în evidență, chiar dacă aproape toate personajele par a fi pe picior de egalitate. Harold lucrează ca manager la o companie farmaceutică din Chicago, numită Promethium, ai cărei fondatori sunt Richard Rusk (Joel Edgerton ), prietenul lui din liceu, și Elaine (Theron), o femeie fatală care nu obosește să-și folosească farmecul și sex- appealul pentru a dobândi ceea ce vrea.

Cei doi șefi au creat împreună o pas­tilă experimentală de marijuana numită Cannabax, pe care vor să o prezinte pe piața mexicană, iar pentru asta călă­to­resc în Mexic luându-l cu ei și pe Harold, pe care vor însă să-l excludă din business. Harold află și din acel moment to­tul o ia razna: șeful unui cartel de dro­guri face prăpăd doar pentru a pune mâna pe formula secretă ce poate face medicamentul profitabil, Harold își în­sce­nează răpirea, Richard angajează un fost mercenar care să-i elimine priete­nul, Elaine îi joacă pe degete pe toți.

Echilibru frumos. Harold este aici naivul simpatic, nebunul blând pe care oamenii îl mint, îl fură, îl părăsesc, dar care se transformă, în cele din urmă, în bărbatul vigilent care-și face un plan cu care învinge. În jurul lui orbitează sedu­cătoarea și nemiloasa Elaine (singurul rol de acest gen de la debutul lui Theron din 1996, „2 Days in the Valley“), imora­lul Richard, care ajunge în cele din urmă după gratii, un cuplu tânăr, Miles și Sunny (Harry Treadaway și Amanda Sey­fried), care călătorește în Mexic pentru un mic deal privind transportul de droguri, un fost mercenar Mitch (Sharlto Copley), angajat de fratele lui, Richard, pentru a-l omorî pe Harold în schimbul a cinci milioane de dolari. Credibile și ca­ri­caturale, și dramatice, și comice, toate aceste personaje se interconectează creând tensiuni și dependențe, punând la cale urzeli sau eșuând în mod strălucit.

Pentru cei care au văzut destule filme de crime comedy, multe dintre răstur­nă­rile de situație, dezvăluirile cu privire la anumite personaje, deciziile și acțiunile acestora le vor părea predictibile. Însă „Gringo“ are multe atuuri cu care-l cuce­rește pe privitor. Spre exemplu, Nash Edgerton reali­zează un echilibru frumos între absurd și palpitant, acesta reușind să surprindă fragilitatea și ipocrizia personajelor sale, fără a le transforma în personaje parodice.

Există, de asemenea, foarte multe momente care descriu frânturi de realitate contemporană: starea de lăcomie corpo­ratistă, momente de dramă familială (atunci când Harold află că soția i-a fost necredincioasă sau trădările romantice dintre Richard și Elaine), aluzii clare la condiția imigranților (nigerianul Harold care crede cu furie în visul american, dar și însuși termenul „gringo“ care face referire la un outsider vorbitor de en­gleză), comentarii politice și sociale (ex.: relațiile dintre Statele Unite și Mexic), nedreptatea cu care sunt tratați oamenii buni, delicatețea unor suflete (Sunney, Harold), confuzia unor minți (mercenarul în căutarea unei noi forme de spiritualitate), momente șocante de violență (cum sunt cele în care șeful cartelului de droguri își torturează victimele).

Artă fină. Ca și în „The Square“, un mic thriller despre infidelitate, lăcomie și crimă, Edgerton insistă asupra fal­si­tății umane, a granițelor fine dintre uman și inuman, dintre culpabilitate și inocență, dintre altruism și egoism. Face asta discret, jonglând cu multiplele povești, cu efectele de benzi desenate, cu mutarea permanentă a centrului de interes, cu contraste psihologice nemaipomenite.

Mai mult, Edgerton (fost cascador) știe prea bine că a îmbina umorul cu violența este artă fină. Așa că, alternează foarte bine scenele comice cu cele de agresivitate psihică și fizică creând un puzzle interesant de emoții. Treci foarte ușor astfel de la o scenă macabră (ca aceea în care mafia mexicană zdrobește cu cleștele degetul unui bărbat) la una sensibilă (ca aceea în care Harold îi scrie „La mulți ani“ pe nisip simpaticei Sunny). Râzi pe nerăsuflate de scene care, poate în alt film și cu alți actori, ar trece neobservate: grimasele pe care le face Harold atunci când se șochează în fața neprevăzutului, de modul isteric în care vorbește Mitch despre spiritualitate, de momente precum acela în care mercenarul zboară ca o păpușă gon­flabilă după ce o mașină, care apare de nicăieri, îl lovește din plin, sau cele în care șeful cartelului își întreabă victi­mele care este cel mai bun album Beatles.

Nimic nu pare la nelalocul lui în acest film în care umorul, drama, efectele speciale, cascadoriile, monologurile sunt dozate perfect. „Gringo“ este, într-ade­văr, așa cum îl descrie Chicago Sun Times, „o plimbare sălbatică, ciudată, confuză pe care nu vrei să o pierzi“.

FOTO: Cinemagia