Radu Paraschivescu, despre rafala de diminutive din meniul cârciumilor: De la vinișor și țuiculiță, la ciorbiță și fasolică

Există câteva lucruri care leagă între ele majoritatea restaurantelor românești din orașele cu potențial turistic. Unul dintre ele ține de panglicile superlative ale mâncărurilor.

Acest articol a apărut în numărul 74 (23 septembrie – 6 octombrie 2019) al revistei NewMoney

Există trei etichete greu de evitat: „delicios“, „tradițional“ și „ca la mama acasă“. Patronii de localuri și cei care scriu meniurile se simt obli­gați să le folosească indiferent de (ne)priceperea bucătarului.

Dacă un restaurant nu are mâncare tradițională, nu există. Până și apa plată e tradițională, spre a nu mai vorbi de șervețele și scobitori. Nici măcar pre­zența într-un restaurant românesc a unor feluri de mâncare de tip „coq au vin“, „cordon bleu“ (scris de obicei „Gordon bleu“, în semn de respect pentru Gordon Ramsay, probabil) „tafelspitz“ sau „lasagna“ nu duce la dezlipirea etichetei de „tradițional“. Fala restaurantului românesc, dublată de apetitul pentru paradoxuri, e că le oferă clienților „preparate din bucătăria internă și internațională“. Unitatea în diversitate, acel „unitas multiplex“ atât de drag lui Tudor Vianu, se regăsește hipercaloric și torențial în meniuri.

„Delicios“ e o a doua bornă de neocolit. Cuvântul e folosit obsesiv și de multe ori fără acoperire. Așa cum hotelul căruia i se face reclamă la televizor e „amplasat într-un mirific cadru natural“ chiar și când locul e total lipsit de farmec, la fel mâncarea de restaurant nu poate fi decât „delicioasă“. Nu e gustoasă, nu e foarte bună, nu te face să te lingi pe degete, nu invită lupii să se bată la gura ta. Nu. E delicioasă de-a dreptul, cu toate că multe sunt cazurile când constați pe pielea și pe papilele tale cât de mare e distanța dintre fanteziile din meniu și rea­li­tatea din farfurie.

„Ca la mama acasă“ e și ea o formulă obligatorie, cu toate că știu destule mame care, la fiii lor acasă, gătesc mizerabil. Se excită aici nostalgia copilăriei, unde comparațiile culinare ale odorului asigurau fără excepție triumful gastronomic al mămicii talentate, inventive și grijulii.

ABUZUL DE DIMINUTIVE. Al doilea element care leagă restaurantele românești între ele e bombarda­rea clientului cu diminutive. Majoritatea meniurilor ascund între coperți zăcăminte de cuvințele, vorbu­lițe și termenași. Cei care întocmesc meniurile par victime ale unui soi de sindrom Gulliver greu de explicat și imposibil de lecuit. E de bănuit că strategiile de comunicare cu clientul folosesc și aici un „mini“ pentru producerea unui efect „maxi“. „Cu cât folosim mai multe cuvinte care micșorează, cu atât ne crește respectul pentru interlocutor“, acesta pare a fi principiul după care se conduc atâția și atâția oameni care oferă servicii în tot felul de domenii.

Așa apar în dialogurile de zi cu zi cuvinte ca „fac­turică“, „bonuleț“, „chitănțucă“, „minuțele“ sau „leuți“ când mergi la control, plătești întreținerea, faci plinul sau cumperi mazăre. Așa apare, în paran­teză fie spus, și dorința mea de-a scrie cândva o „povestioară“ cu titlul „O ziulică din viețișoara lui Petrișor Ciupercuță“.

Revenind la restaurante, ele sunt locuri unde viziunea swiftiană a vieții într-o machetă îți apare pe ecranul minții la câteva secunde după ce te așezi. În materie de mâncare, româna diminutivală e capabilă de performanțe spectaculoase, care pun în inferioritate restul limbilor de pe glob. Deschizi meniul și citești, cu o lupă metaforică la ochi: mămăliguță, to­căniță, mititei, colțunași, văcuță, minciunele.

Șuvoiul diminutivelor rupe zăgazurile abia când, inconștient, vrei informații suplimentare și i le ceri ospătăriței. Să te ții! Brânzică, păstrămioară, mor­covei, sosuleț, supică, borșuleț, ciorbiță, pâinică, purceluș, sălățică, vinișor, apică, păhărel, cartofiori, fasolică, prăjiturele, chifteluțe, dovlecei, smântânică, suculeț, cafeluță, spănăcuț, clătituțe, plăcințică, vod­culiță, aripioare, fripturică, fursecuțe, cârnăciori, țui­culiță, mujdeiuț, vițeluș, cimbrișor, șnițeluț, șprițu­leț, păhărel, legumițe, ciocolățică etc. Ospătărița zâm­bește calin, de parcă ar fi gata să-ți gătească ea însăși toate miniaturile și apoi să te înfieze.

Pe de altă parte, rafala de diminutive e strategia de captare, odată cu bunăvoința, a unui bacșiș mai mare. Mini pentru maxi, cum spuneam. În plus, acest tip de abordare îți oferă ție, client, confortul parodic al celui care, deși a exagerat, n-a întrecut măsura: „În fond, n-am mâncat mare lucru. O gustă­rică, o ciorbiță de burtică, o fripturică împresurată de cartofiori, o sălățică și două felioare de tortuleț. A, da, și am băut o sticluță de vinișor. Spanac. Pardon, spănăcuț“.

DENUMIRILE LIVREȘTI. Unele restaurante comple­tează carnavalul kitsch al diminutivelor cu pre­zen­tări livrești ale locului și ale felurilor de mâncare. De multe ori, plonjonul în apele limbajului de cronică e semnul că ți se pregătește o capcană.

Restaurantele care își știu valoarea sau nivelul nu apelează la tertipuri de vocabular prăfuit și nu pun pe hârtie aberații din categoria „cârnați apelpisiți“, unde, dacă nu cumva avem de-a face cu o metaforă sexuală îndrăzneață (dar de ce la masă?), lucrurile scapă de sub controlul dicționarului, câtă vreme „apelpisit“ înseamnă „exasperat“, „scos din sărite“ sau „turbat de furie“. Iar dacă vor să încerce marea bucătăriei franceze cu micul deget carpatin, e bine să afle întâi distinșii patroni că e „foie gras“, nu „foaie grass“.