Vladimir Putin și omologul său turc, Recep Tayyip Erdogan, sunt rivali și prieteni în același timp. Pentru că-și dorește să dezbine NATO din interior, Rusia agreează de pe margine anumite ambiții ale Turciei, iar aceasta privește îngăduitor hard powerul exercitat de Putin în regiune. Toate acestea dispar acolo unde interesele celor două state se ciocnesc.
Din când în când, Kremlinul acuză NATO că încearcă să-l înlăture de la putere pe președintele Rusiei, Vladimir Putin. Aleksei Navalnîi, cel mai redutabil adversar al liderului rus, este numit agent al Americii. UE, care a condamnat ferm otrăvirea și ulterior încarcerarea acestuia la revenirea în Rusia, este considerată „un partener în care nu poate avea încredere“.
De altfel, șeful diplomației europene, Josep Borrell, a fost umilit în vizita recentă făcută la Moscova, unde ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, a făcut această afirmație despre UE chiar în timpul conferinței de presă comune cu Borrell. Acesta din urmă nici măcar nu a insistat să îl viziteze pe Navalnîi în închisoare și au mai apărut și știri pe surse că guvernul rus a expulzat diplomați din Germania, Polonia și Suedia pe motiv că ar fi participat la proteste pro-Navalnîi.
Există totuși o excepție printre șefii statelor NATO candidate la statutul de membru al UE cu care Putin se simte bine – omologul său turc, Recep Tayyip Erdogan. Acesta nu a comentat nimic despre arestarea a mii de protestatari ieșiți în stradă după încarcerarea lui Navalnîi. O tăcere ce dovedește remarcabila înțelegere care s-a creat între cei doi lideri autoritari.
În mod normal, o relație puțin probabilă – rivalități istorice adânci despart Rusia și Turcia, iar interesele celor două se ciocnesc, uneori chiar violent, în multe zone ale lumii. Cu toate acestea, cei doi lideri împărtășesc atracția pentru conducerea în forță care remodelează politica regiunii și ridică probleme aliaților occidentali ai Turciei.
Istoric, Rusia și Turcia s-au războit de zeci de ori, mai puțin din momentul în care ambele imperii au fost transformate de revoluții la sfârșitul Primului Război Mondial. Coloșii continentului s-au mai ciocnit în zone unde interesele lor s-au suprapus și încă se suprapun – cel mai recent, în cazul războaielor civile din Libia și din Siria.
În septembrie, s-au trezit față în față în Caucazul de Sud, pe care Rusia îl consideră al ei. Când Turcia i-a înarmat și instruit pe musulmanii azeri vorbitori de turcă, iar Rusia s-a poziționat de partea armenilor creștini, mulți s-au temut că luptele din Nagorno-Karabah (enclava armenă din Azerbaidjan) s-ar putea transforma într-un război mult mai mare.
Și deși dronele turcești survolau tancurile rusești folosite de tabăra armenă, Putin îl lăuda pe Erdogan și aprecia că este un lider cu care se poate colabora. „Să lucrezi cu un astfel de partener nu este doar plăcut, ci și sigur“, declara în octombrie trecut Putin în fața experților în politică externă prezenți la Valdai Discussion Club.
La rândul său, Erdogan i-a întors aprecierile, achiziționând și testând sistemul de rachete rusesc S-400. În noiembrie, s-a ajuns și la un acord – Rusia își menține prezența militară în enclavă, iar Turcia își poate consolida prezența economică în Caucazul de Sud. Acordul reprezintă una dintre cele mai importante remodelări geopolitice de la sfârșitul Războiului Rece încoace, când Rusia și Turcia erau în tabere rivale. Totodată, este un mesaj despre ce înseamnă să recurgi la hard power și despre realitatea unei lumi multipolare. „Amândoi au înțeles că nu echilibrul de forțe este cel care contează, ci disponibilitatea de a-l folosi“, apreciază Andrei Kortunov, director la Russian International Affairs Council.
Chiar dacă SUA au avut superioritatea militară, reticența de a se angaja în Siria a lăsat loc Rusiei și Turciei să gestioneze după bunul-plac și cu ochii pe propriile interese regiunea sfâșiată de conflicte. După aproape 30 de ani de discuții sterile despre conflictul înghețat din Nagorno-Karabah, susținerea militară a Turciei și consimțământul Rusiei au ajutat Azerbaidjanul să-și recâștige teritoriul și să rezolve unul din cele mai lungi și de uzură conflicte din Caucaz.
Pentru Putin, este o demonstrație a noii ordini multipolare pe care o susține din 2007, când, la conferința pentru securitate de la München, a ridicat pentru prima dată problema existenței unei ordini globale de după Războiul Rece cu un singur centru de autoritate, de forță militară și de decizie. Misiunea Rusiei era evident de a încerca să restrângă hegemonia globală a Statelor Unite.
Rezolvarea conflictului din Nagorno-Karabah nu este prima colaborare dintre Rusia și Turcia cu scopul comun de a da la foc mai mic influența puterilor occidentale. După revoluția bolșevică și colapsul Imperiului Otoman, pentru puțin timp, Kemal Atatürk l-a considerat pe Lenin aliatul său împotriva Occidentului imperial, iar bolșevicii au văzut în Turcia un complice în dorința lor de a accede la statutul de superputere a lumii. Prin urmare, bolșevicii le-au dat arme turcilor în conflictele lor cu grecii și cu britanicii, iar turcii le-au permis rușilor să preia controlul câmpurilor petrolifere din Azerbaidjan și să-și impună hegemonia în Caucazul de Sud. Înțelegerea din 1921 care a stabilit frontiera de nord-est a Turciei, limitându-i prezența în Caucazul de Sud, durează până azi.
S-au schimbat personajele și direcția – Putin este cel care susține acum Turcia în confruntarea ei cu Occidentul, sperând să o folosească în încercarea de a dezbina Alianța Nord-Atlantică. Iar Erdogan proiectează Turcia în fostele ei sfere de influență. Apropierea este cu atât mai remarcabilă, dacă ne gândim că Turcia este singura țară din NATO care a avut ciocniri militare cu Rusia în ultimii ani.
În 2015, Turcia a doborât un avion de luptă rusesc care a intrat în spațiul ei aerian, venind dinspre Siria. Rusia a răspuns, impunând sancțiuni pe anumite produse turcești, cerându-le turiștilor ruși să nu mai meargă la plajă în Turcia sau bombardându-i pe luptătorii turkmeni din nordul Siriei.
Mai mult, mass-media rusă și oficiali ruși au băgat bățul prin gard și au lansat informația potrivit căreia membri ai familiei Erdogan cumpără țiței de la Statul Islamic. După cum mărturisea un oficial turc ulterior – „Am jucat dur, iar ei (rușii, n.r.) au jucat și mai dur“.
Ce s-a schimbat între timp? Relația a început să se îmbunătățească începând din vara lui 2016, când Putin l-a consolat pe omologul său turc după lovitura de stat eșuată în care și-au pierdut viața 270 de persoane. Putin l-a sunat imediat pe Erdogan. A fost suficient de deștept să-și manifeste compasiunea și solidaritatea, comentează un oficial turc. Asta în timp ce majoritatea liderilor occidentali au făcut-o fără tragere de inimă și mult mai târziu.
Erdogan a mers în Rusia, unde a semnat un acord de construire a unui gazoduct și a acceptat reluarea lucrărilor pentru construcția unei centrale nucleare în sudul Turciei. Cei doi piloți care au doborât avionul rusesc în 2015 au ajuns la închisoare, acuzați că au fost implicați în lovitura de stat.
„Criza avionului doborât a fost un punct de cotitură în relația celor doi lideri“, spune Emre Erşen, expert în Rusia în cadrul Universității Marmara din Istanbul. „După ce NATO nu a sărit în ajutorul Turciei, aceasta și-a dat seama că singura cale de a-și urmări interesele în Siria este să ajungă la o înțelegere cu Rusia. Ei bine, acea înțelegere durează și azi“, mai spune Erşen.
Din 2016, Erdogan a avut mai multe întâlniri față în față cu Putin decât orice alt lider al lumii. Rusia a încetat să mai fie rivalul Turciei în Siria, devenind chiar cel mai important partener. Doar cu acceptul Rusiei, Turcia a putut să-și desfășoare operațiunile militare în nordul Siriei.
Între timp, mass-media rusă a câștigat tot mai mult teren în rândul audienței turce. Cercul apropiat al lui Erdogan, de pildă, este plin de „eurasianiști“ care sunt pentru cooperarea cu Rusia și cu China, dar ostili față de Europa și NATO. Guvernul de la Ankara și mașina sa de propagandă scot în față tensiunile cu Occidentul la fel de tare cum o fac pentru a băga sub preș tensiunile cu Rusia, acolo unde mai există.
Decizia de a cumpăra sistemul antiaerian rusesc S-400 este unul din elementele esențiale care au decurs din buna relație a celor doi lideri. În urmă cu doi ani, Erdogan numea achiziția drept „cea mai importantă din istoria noastră“. Iar sistemul nu a fost deloc ieftin – pe lângă cele 2,5 miliarde de dolari pe sistem, Turcia a pierdut contractul de 9 miliarde de dolari pentru înzestrarea armatei cu aparatele americane F-35. În decembrie, SUA au impus sancțiuni suplimentare agenției turce care se ocupă de achiziții militare.
Pe de altă parte, Erdogan era disperat să dețină un sistem defensiv care să contracareze ceea ce s-a întâmplat în timpul loviturii de stat din 2016, când propriile avioane F-16 au lovit palatul prezidențial.
Sunt încă mulți în tabăra lui Erdogan care cred că SUA au avut o contribuție la acea lovitură de stat. Au circulat și zvonuri că serviciul militar de intelligence al Rusiei a fost cel care l-a avertizat pe Erdogan că se pregătește ceva împotriva sa.
În Siria, Turcia a spus că nu are de ales decât să colaboreze cu Rusia, dat fiind că SUA s-au retras din confruntarea cu regimul lui Bashar al-Assad și nu au reușit să acționeze decisiv. Oficialii turci susțin că SUA nu doar că au permis Rusiei să devină principalul broker de putere în Siria, ci și au îndepărtat Turcia, aliindu-se cu forțele kurde de la PKK în luptele din teren.
Din când în când, între Turcia și Rusia mai apar tensiuni, cum a fost acum un an, când un convoi turcesc a fost lovit de avioane rusești aflate în serviciul armatei siriene. În urma atacului aerian, 36 de soldați turci și-au pierdut viața. Cu toate acestea, Turcia a avut grijă să nu iște un scandal frontal cu Rusia și a pus atacul pe seama președintelui sirian al-Assad.
La rândul său, Putin i-a permis Turciei să-și ia revanșa și să atace pozițiile siriene cu drone, fără ca forțele ruse să intervină. Ce a gândit Putin? Folosindu-se de Turcia ca să submineze NATO era mai important decât să sară în apărarea lui al-Assad. La fel s-a întâmplat în cazul conflictului din Nagorno-Karabah, unde Rusia, ca mediator al păcii, i-a permis Turciei să câștige prestigiu în regiune și promisiunea unui coridor de transport via Armenia până în Baku, care s-ar putea lega apoi de inițiativa chineză Belt & Road. Occidentul nu s-a ales cu nimic.
Relațiile comerciale și investițiile au avut propria greutate în strângerea legăturilor dintre Rusia și Turcia. Dat fiind că exporturile energetice rusești în volumul total al schimburilor comerciale au cea mai mare pondere, Turcia are un deficit de 13,4 miliarde de dolari cu Rusia. „Dar nu trebuie să subestimăm legăturile de afaceri. Companiile turcești de construcții apropiate de partidul lui Erdogan (AK) primesc contracte grase în Rusia“, spune Behlül Özkan, de la Universitatea Marmara. Între 2010 și 2019, Rusia a fost principala piață pentru contractorii turci, care au finalizat proiecte în valoare de 40 de miliarde de dolari.
Aspectul economic este important și a jucat un rol major, dat fiind că ambii lideri au de gestionat acasă o situație economică dificilă. În Turcia, din 2018 încoace, inflația și rata șomajului continuă să fie de două cifre. În mai puțin de patru ani, lira turcească, legată de dolarul american, a pierdut jumătate din valoare. Economia Rusiei stagnează, iar scăderea veniturilor al șaselea an la rând a alimentat nemulțumiri la Kremlin. Atât Putin, cât și Erdogan au revenit la un truc vechi – proiectează scenariul în care țara este o fortăreață asediată de dușmani, apoi recurg la acțiuni intervenționiste externe pentru a distrage atenția de la problemele de acasă.
Un rol îl joacă și tendințele externe. Cele două împărtășesc o oarecare dezamăgire că sunt excluse din Europa. Demersurile Turciei de a deveni membră a Uniunii Europene au fost respinse de șase decenii încoace. Iar beligeranta și autoritara Turcie de azi nu are nici atât vreo șansă să adere la club. La rândul ei, Europa are temerile sale față de o nație musulmană de 80 de milioane de suflete, astfel că Turcia nu va fi primită nici dacă ar deveni o democrație exemplară.
În plus, ambii autocrați au nostalgia vechilor imperii, rus și otoman. Putin se autodescrie drept un patriot care reface părți din imperiul sovietic, de aceea duce războaie împotriva Georgiei și Ucrainei, spune el. Iar pe lângă acțiunile agresive pe față, ține din scurt, prin diverse pârghii, state-client precum Belarus și Armenia.
La rândul său, Erdogan a pus trecutul otoman al Turciei în serviciul unei politici externe mult mai agresive – amenință că va readuce sub autoritatea Turciei insulele grecești din apropierea malurilor turcești la Marea Egee sau înfruntă Grecia, Cipru și Franța în estul Mediteranei, zonă bogată în resurse de gaz. Mai mult, se autoproclamă portavocea lumii islamice.
„Erdogan are o relație personală cu Putin pe care acesta din urmă nu o are cu mulți lideri occidentali. Ambii sunt lideri puternici fără rivali acasă și ambii sunt conștienți că au suficientă putere pentru a pune în aplicare deciziile pe care le iau“, comentează Erşen. Erdogan știe că înțelegerile pe care le are cu SUA riscă să fie deviate de birocrație, de presiune publică, de Congres. În cazul înțelegerilor cu Putin, nu trebuie să-și facă astfel de griji.
În plus, Erdogan a fost un elev atent la felul în care Putin abordează politica externă, de multe ori prin punerea rivalilor în fața faptului împlinit – Rusia anexa Crimeea în forță în 2014, apoi în Siria i-a cam spart nasul Turciei. „Erdogan recunoaște valoarea puterii hard“, apreciază Suat Kinikliog˘lu, de la German Institute for International and Security Affairs.
După Crimeea, liderul turc a putut vedea că agresiunea nu este totdeauna pedepsită. „Pentru Ankara, slăbiciunea, dezacordurile, indecizia și confuzia din Occident creează un context oportun pentru a interveni în teritoriile vecine“, mai remarcă Kiniklioglu.
Practic, Erdogan a început să aplice câteva dintre lecțiile desprinse din manualul de leadership al lui Putin. Rusia a trimis „omuleți verzi“ și mercenari în Crimeea, în regiunea ucraineană Donbass și în Libia. Turcia a trimis sute de mercenari sirieni în teatrul de război din Libia, apoi în Azerbaidjan, foarte probabil apelând la o companie privată de securitate. Rusia face presiuni asupra Europei prin alimentarea cu gaze naturale, iar Turcia amenință recurent că va deschide culoarul pentru migranți.
Să nu ne imaginăm că nu sunt și diferențe între cei doi oameni de stat sau între țările pe care le conduc. Aducând o serie de amendamente Constituției legate de limitele mandatului prezidențial, Putin s-a apropiat și mai mult de dictatură (deși furia populară declanșată de cea mai recentă încarcerare a lui Navalnîi s-ar putea să îi slăbească serios regimul).
Erdogan nu este atât de bine înșurubat la putere ca Putin – cele mai mari companii din Turcia sunt conduse de membri ai elitei seculare care îl tolerează pe Erdogan, dar nu-l iubesc. I-a băgat la închisoare pe mulți opozanți, le-a băgat pumnul în gură jurnaliștilor și a preluat sub control justiția. Dar, chiar și așa, are de înfruntat un scrutin într-un context în care este puternic contestat, iar partidul său scade în sondaje. La alegerile locale de acum doi ani, a pierdut puterea la Istanbul, motorul economic al țării, și la Ankara.
Cele două state sunt, de fapt, departe de o alianță autentică. „Nu vorbim de un parteneriat strategic. Nu cred că Turcia își permite luxul de a risca un colaps al întregii sale relații instituționale cu Occidentul“, spune Onur Işçi, directorul Centrului pentru Studii Ruse din cadrul Universității Bilkent. Au cooperat în Siria, dar rămân în tabere rivale, la fel în Libia, la fel în Nagorno-Karabah.
Mai mult, cele două puteri au interese incompatibile în Georgia și în Ucraina. Turcia, de pildă, ar vrea ca ambele să adere la NATO. În schimb, Rusia nu este deloc de acord, motiv pentru care, de altfel, a și intrat în conflict militar cu cele două pentru a le menține în sfera sa de influență.
Drept urmare, Georgia și Ucraina văd în Turcia o contrapondere puternică a Rusiei, un rol pe care Erdogan e fericit să-l joace. Așa se face că Turcia și-a dezvoltat relația militară și economică cu Ucraina – în 2019, a vândut Ucrainei drone de luptă, prima achiziție de acest gen făcută de armata ucraineană.
„Turcia de azi nu mai e Turcia de acum 30 de ani. Capacitatea noastră defensivă și economică s-a îmbunătățit. Azi, nu mai vorbim cu Rusia de pe poziția inferioară“, spune un oficial turc.
Cu toate acestea, Erşen crede că Rusia și Turcia vor căuta mereu teren comun cu fiecare ocazie. Este adevărat și că le va fi foarte greu să-și reconcilieze interesele, în special în Marea Neagră și în Caucaz, unde pozițiile Turciei continuă să fie mai apropiate de Occident decât de Rusia. Problemele regionale sunt punctul slab al relației dintre două țări, mai spune el. Mai mult, sunt divergente și perspectivele pe care le au pe termen lung – demografic (populația Turciei este în creștere, iar a Rusiei este în scădere) și economic (proiecțiile de creștere economică în cazul Turciei sunt mult mai optimiste).
În acest moment, Turcia nu este ancorată – s-a îndepărtat de Occident și de NATO, dar și parteneriatul cu Rusia e de dată recentă și fragil, oricând reversibil. Pentru noua Administrație Biden, stoparea derivei Turciei departe de Occident și a abandonării ei în brațele Rusiei ar trebui să fie în fruntea listei de priorități.
Uniunea Europeană este criticată pentru atitudinea moale față de Rusia, impresie întărită de prestația șefului diplomației europene, Josep Borrell, în vizita sa la Moscova.
Acest articol a apărut în numărul 111 al Revistei NewMoney
FOTO: Getty
Gigantul rus Gazprom a raportat pierderi nete de 629 miliarde de ruble (6,9 miliarde de…
Walmart, cea mai mare companii de retail din lume, a anunţat că își va închide…
Rezervele valutare la Banca Naţională a României (BNR) se situau la data de 30 aprilie…
Preşedintele francez Emmanuel Macron are un plan pentru evitarea unei morţi ”brutale” a UE şi…
Domeniul Regal Săvârşin nu se va deschide publicului în luna mai, ca până acum, ci…
Un proiect pilot inițiat de agenția de recrutare a personalului străin WORK FROM ASIA, prin…
Acest website folosește cookies