Pe lângă pomii cu chiloţi

Îi văd de fiecare dată când mă uit pe geam. Sunt acolo, indiferenţi la capriciile vremii, inflaţie, greve şi moţiuni de cenzură. Rezistă cu acelaşi eroism tăcut pe caniculă şi pe furtună. Zăpuşeala nu-i sperie, răpăitul ploii nu-i alungă. Flutură după cum bate vântul: ieri discret, ca o batistă pe care curtezana o mişcă pentru a atrage atenţia, astăzi decis, aidoma pavilionului unei nave de piraţi spintecând mările lumii. Culoarea şi forma li s-au schimbat cu anii, dar rostul lor a rămas neştirbit. Cu fiecare privire pe care le-o arunci, îţi cimentezi impresia că te afli în prezenţa unui obiect cu potenţial de brand citadin. De simbol al unei lumi în care riturile şi ritmurile bunei convieţuiri s-au pierdut.

Ei, bine? Ce să fie, ce să fie? Păi, ce-ar putea să fie dacă nu bannerul nescris al mahalalei, drapelul rezistenţei la bun-simţ, stindardul dispreţului faţă de bloc, cartier şi oraş. Adică perechea de chiloţi care atârnă de o creangă de pom, aruncată acolo nu se ştie când, de cine şi de ce. Forma i se modi­fică sub asaltul intemperii­lor. Culoarea evoluează şi ea de la albul sobru la un gri-moloz cu intarsii galbene sau verzui. În funcţie de anotimp, chiloţii arboricoli înregistrează diverse variaţii de textură. Muraţi de averse pri­măvara, flasci şi cuprinşi de blegeală vara, fâlfâind melancolic toamna, ei devin crocanţi ca blatul de pizza după primul îngheţ.

Viața lor de sertar. Aşteptaţi o pală de vânt şi admiraţi baletul chiloţilor priponiţi pe cracă. Priviţi-le umflarea războinică, urmăriţi-le caligrafia demonic-sexuală. Gândiţi-vă preţ de câteva clipe la viaţa lor mută, de sertar sau de dulap, de dinaintea expulzării. Ce gro­zăvie vor fi săvârşit de-au meritat un asemenea surghiun? De ce să-i smulgi din confortul domestic în care se simţeau atât de bine ca să-i expui, zi după zi şi ceas după ceas, stihiilor? La ce trădare le-a fost dat să asiste? Căror răsuciri de destin le-au fost martori? Ce-a fost acolo, un adulter sălbatic, o ligatură a trompelor sau o vasectomie făcută pe furiş? Şi cine a fost de vină, el, ea sau amândoi? Un stol de întrebări şi nicio fâlfâire de răspuns. Singurii care fâlfâie, ziua sau noaptea, în aprilie şi în octombrie, sunt chiloţii lăsaţi să ispă­şească fără să aştepte vreodată milă sau graţiere. Dacă în secolul al optsprezecelea Revoluţia Franceză a fost făcută şi de sans-culottes, iată că acum chiloţii nu numai că nu mai lipsesc, ci devin prisoselnici şi buni de agăţat prin arboret.

În înfoiala mută a banalului articol de îmbrăcă­minte pare a se ghici totuşi o dorinţă disperată de emancipare. Sătui să spânzure de un ram, chiloţii de cvartal parcă ar vrea ca un om milostiv să-i dea jos şi să-i restituie vietii lor firești. În fond, e dreptul oricui să aspire la neatârnare, mai puţin al celor spânzuraţi. Dar… slabă speranţă. Pe lângă plopii fără soţ, Eminescu deplângea ingratitudinea iubitei. Pe lângă pomii cu chiloţi, bucureşteanul trece fără să i se pară nimic anormal. „Dacă tot au pus cătuşe florilor, n-au decât să pună şi chiloţi copacilor“, pare să-şi spună el indiferent, ori de câte ori trece pe sub lenjeria-flamură. Poetul de ieri găseşte ecou în glumeţul de azi. „Pe lângă plopii fără soţ / Adesea am trecut; / Mă cunoşteau vecinii toţi, / Tu nu m-ai cunoscut“. Aşa arată versiunea din 1883. Cea din 2018 diferă un pic: „Când pe sub pomii cu chiloţi / Treceam stârnit cu Zuzi / Priveam în sus ca doi netoţi / Şi-mboboceau iluzii“. Neîngrijit cum se cuvine, abandonat sau lăsat la voia întâmplării, spaţiul verde dintre blocuri produce averse sau descărcări. Nu electrice, erotice.

Dincolo de apocalipsă. Pornită pe urmele Vangheliei Pandeva Dimitrova (alias Baba Vanga), prezicătoarea transcontinentală Carmen Harra (fostă Mureşan) a profeţit de câteva ori izbucnirea celui de-al Treilea Război Mondial. Iar, dacă pro­feţia nu-i va ieşi, spun hâtrii, nimic n-o va opri pe prezicătoare să-l anunţe, cu un tremur în glas şi un cutremur în gramatica limbii române, pe al Patrulea. Ce nu anticipează doamna Harra, deşi numai Dumnezeu şi Jennifer Lopez ştiu cât e de precisă în pronosticuri, este că, la sfârşitul confla­graţiei, când pământul va fi plin de ruine fume­gânde, molime şi stârvuri, când alianţele se vor reface mai repede decât oraşele bombardate şi decât podurile distruse, când lumea va fi un imens cimitir fără cruci şi preoţi la morminte, unul dintre puţinele lucruri care vor rămâne la fel va fi perechea de chiloţi atârnată în copacul din dreptul geamului. Poate că-şi va schimba întrucâtva textura sau cromatica. Poate că se va acoperi de praf sau de cine ştie ce altceva. Şi poate că totul în jur va fi pustiu şi jale. Chiloţii din copac vor rămâne însă prin ani, de­cenii şi secole. Vor fi dovada nepieritoare că ro­mânul a ştiut mereu să-şi cinstească şi să-şi împo­do­bească pomii. Brazi sau altceva. Şi de acolo, dintre crengi, îşi vor transmite mesajul cui se va mai nimeri să fie pe recepţie: „Într-o ţară eternă şi fascinantă, poţi fi prins cu pantalonii în vine, dar nu e bine să te prindă istoria fără chiloţi în copac“.