România celor 86,5%

Ridicându-se deasupra tuturor problemelor lumeşti, meschine şi trecătoare, ţara noastră se numără – alături de Namibia, Congo şi Papua Noua Guinee – printre liderii autoritari ai creş­ti­nismului cantitativ. În Europa, doar Vaticanul, atât de prospera Grecie şi Malta îndrăznesc să se ia cu noi la întrecere. A, de San Marino era să uit.

Probabil că dintr-o perversitate a cugetului, în faţa procentelor strivitoare de creştinism îmi aduc aminte întotdeauna de păţania unui cunoscut, burlac cu moravuri grave şi licenţiat în teologie ortodoxă, care, din principiu, obişnuia să cumpere zarzavaturi doar de la piaţă (pentru a nu servi interesele Ocultei mergând la supermarket). Într-o bună zi, zarzavagioaica tinerică de la care obişnuia să se aprovizioneze l-a surprins pe eroul nostru, aflat în floarea vârstei şi formei fizice, cu nişte avansuri lipsite de echivoc. Descumpănit pentru o clipă de asaltul ispitei neaşteptate, cunoscutul s-a mobilizat, ripostându-i cu dârzenie seducătoarei: „Bine, dar sufletul?!..“. Nu mai puţin descumpănită, femeia a avut, totuşi, ultimul cuvânt, rostind pe un ton în care frustrarea se lupta cu compătimirea: „Aaaa… eşti pocăit…“.

Din folclor. Ortodoxul „normal“, recte „nepo­căit“, a rămas cu perseverenţă şi cu aplomb în paradigma erotică, adeseori colorată bahic, pe care o ilustrează folclorul lăutăresc: după ce „ziua pe şosea m-apucă când vin de la ibovnică“, „mă-ntreabă nevasta mea de mai am alta decât ea; eu îi zic: numai pe ea, şi-mi dă crucea ca să jur“.

Moment al adevă­rului, în care, totuşi, „picioarele nu mă ţin, şi“ – maximă atenţie, căci soluţia dilemei efabu­loasă – „întorc crucea pe dos, să nu mă vadă Cristos, Cristos şi cu Dumnezeu“ (în mod evident, rapsodul anonim nutrea o zdravănă doză de scepticism vizavi de învăţătura ortodoxă despre Dumnezeu Atotvăzătorul)… Şi, ca să fie clară treaba cu pocăinţa, se pune punctul, apăsat, pe „i“: „Ce-a iubit sufletul meu“ (nu în mod platonic se înţelege) „să mor şi nu-mi pare rău“.

Reflectând adesea la legăturile ascunse dintre această istorie pilduitoare şi realizările naţionale din domeniul economiei, democraţiei şi educaţiei civice (strălucit ilustrate în astă vară de realege­rea lui Cătălin Cherecheş ca primar al orașului Baia Mare, direct din arestul preventiv), mă gândeam: pe ce căi misterioase s-a distilat din cele 99 procente de creştinism (şi mai cu seamă din cele 86,5 de „credinţă strămoşească“) mentalita­tea specifică, mai rezistentă decât titanul, care ne face să călcăm mereu pe aceleaşi greble?

(Mentalitate împărtăşită, în anumite puncte esen­ţiale, şi de alte naţii cu majorităţi ortodoxe covâr­şitoare, pe care în parte au produs-o, în parte au agravat-o lumpenizarea treptată a ţăranului şi stin­gerea concomitentă a tot ce era mai bun în viziunea lui asupra lumii, sugrumată şi sub­sti­tuită în toate planurile – de la simţul estetic până la bunul simţ – de cea a „mitocănimii“ imortali­zate de Nenea Iancu, cu toate consecinţele pe care le avem de tras astăzi).

Desigur, a analiza o problemă atât de globală într-un spaţiu atât de restrâns duce în mod inevitabil la inexactităţi iritante şi la simplificări excesive. Totuşi, problema de fond rămâne: pe ce resurse lăuntrice ne putem baza pentru a schimba în bine traiectoria României şi cum ar trebui să le folosim? Căci ortodoxia românească – evident, la nivel statistic, ca impact la nivelul milioanelor – pare a se manifesta, una peste alta, mai mult ca un aspect al identităţii culturale, asociat cu anumite tradiţii şi obiceiuri, decât ca un set de valori asumate în mod conştient, iar ideea occi­dentală de contract social rămâne străină de mentalita­tea românului, care, dintr-o anumită pers­pec­tivă, pare a se simţi pururea cioban la stâna lui, ce nu dă socoteală în faţa nimănui dacă simte că poate să evite consecinţele neplăcute…

Nici şcoa­la nu pare a reflecta o preocupare reală a sta­tului de a cultiva în cetăţenii săi un set de valori care să se reflecte pozitiv în dimensiunea co­mu­nitară, şi iniţiativa pare să rămână mai mult familiilor din precara noastră clasă de mijloc, care, influenţate tot de cultura occidentală absorbită prin filieră corporatistă, prin studiile făcute afară, prin lecturi et caetera, încearcă să imprime propriilor copii ceva din etica socială vestică.

Renunțarea la iluzii. România pare a se afla într-o derivă prelungită, în care schimbările în bine sunt cu precădere cosmetice. Primul pas către găsirea unor soluţii cons­tructive e renun­ţarea la iluzii – şi această dezamă­gire implică, printre altele, conştientizarea faptului că cele 86,5 procente cu care se mândresc moştenitorii mo­derni ai mentalităţii planului cincinal vin la ora actuală mai mult din trecutul iden­tităţii culturale comune decât din prezentul unui crez de viaţă şi al împărtăşirii unor valori capabile să ne ducă la realizarea potenţialului pe care îl avem, indiscuta­bil, ca naţie.