Împreună pe tobogan

Naționala de fotbal a României nu prea mai e na­țio­nală, nu prea mai joacă fotbal și nu prea mai repre­zintă România. Lucrurile remarcabile care se pot spune despre acest grup de cetățeni îmbrăcați la fel pe teren încap pe dosul unei cartele de metrou și pot fi crezute doar dacă iei de bun enunțul „racul e un pește mare și merge înapoi“. Naționala își ratează obiectivele cu o precizie descumpănitoare, fiind aisbergul de care ni se ciocnesc speranțele lună după lună și an după an. Mai degrabă dintr-o glumă a destinului decât din pricepere și talent, naționala participă în ultimele două decenii doar la Euro 2016, unde se califică dintr-o grupă stranie, anemică valo­ric și urâtă până la depresie ca nivel de joc. E grupa în care capul de serie Grecia pierde de două ori cu Insulele Feroe și termină pe ultimul loc, iar grupa e câștigată de reprezentanta grupei a patra valorice, Irlanda de Nord. România smulge locul doi după un cadou enorm făcut de arbitru în meciul de acasă cu Finlanda și merge în Franța, unde face un punct din trei meciuri și marchează două goluri din penalty.

Sigur, prin comparație cu ce se întâmplă astăzi, per­formanța din 2016 e splendidă. De ce? Fiindcă astăzi prezența la Euro sau la Cupa Mondială se in­stalează singură între utopie și erezie. La Cupa Mon­dială, na­ționala participă ultima dată în mileniul trecut, în 1998, când prinde optimile. La Euro, în schimb, nu ajungem nici măcar când turneul final se joacă (și) la noi în bătătură.

Alături de Azerbaidjan, România e singura gazdă care nu e acasă când îi vin musafirii. Iar în preliminarii reușește printre altele să piardă cu Armenia, care-i împușcă trei goluri, și să facă 0-0 acasă cu Islanda, în condițiile în care victoria e obli­gatorie pentru calificare. (Nu insist asupra Jocurilor Olimpice de la Tokyo, unde calificarea are loc un pic altfel decât la Euro și la Cupa Mondială, dar, pentru cine e curios, rezultatele naționalei olimpice includ, la 57 de ani de la precedenta apariție, un dezarmant 0-4 cu Coreea de Sud.)

CLIȘEUL. Care sunt cauzele contraperformanței? Prima, des invocată de niște ani încoace, e falsă ca bancnota de trei euro. Moara federală, care macină toată ziua pre­dictibilitate și sustenabilitate, asigură publicul că – atenție, clișeu! – „nu mai există echipe mici“. FRF nu are rezultate în domeniul păstorit, dar izbutește reforme în spațiul exprimării, unde aduce pe lume pri­mul clișeu care își infirmă conținutul. Așa-zisa emancipare a echipelor mici e contrazisă de următoarele violuri în grup: Malta-Croația 1-7, Germania-Liechtenstein 9-0, San Marino-Anglia 0-10, Turcia-Gibraltar 6-0, Anglia-Albania 5-0 (scor obținut până la pauză), Franța-Kazahstan 8-0, Germania-

Armenia 6-0 etc. Singura variantă în care clișeul echi­pelor mici care nu mai există are un strop de adevăr ține de măsura în care admiți că România însăși a ajuns, nu de azi, de ieri, o echipă mică. Naționala de azi, controlată de un pluton de birocrați, face 0-0 cu Islanda și screme un 2-0 cu Liechtenstein. Simpto­matic, fotbalistul ro­mân al lunii octombrie este declarat Ianis Hagi, pentru golul înscris în meciul cu Germania. Premierea se face pentru golul unei înfrângeri, dat fiind că sco­rul final a fost 2-1 pentru nemți. Atât de subțiri suntem.

Spre deosebire de fan­toma de azi, încăpută pe mâna unor inși legați de fotbal ca nisetrul de rocile vulcanice, România de ieri scoate uneori lumea din minți, dar de cele mai multe ori din case, direct pe străzi și în piețe. Inventarul victimelor din deceniile trecute conține nume ca Argentina, Spania, Olanda, Belgia, Cehia, Anglia, Italia, Columbia, Portugalia, Germania, Danemarca etc. Pare SF, de acord. Anua­rele și statisticile vă stau la dispoziție.

INVOLUȚIA. Fotbalul nostru coboară mai departe pe tobogan, împreună cu speranțele celor care își mai permit luxul de a le nutri. Campioana ultimelor patru ediții din Liga 1 obține un punct în patru me­ciuri cu niște echipe fără anvergură. Fiecare serie de fotbaliști ro­mâni chemați la națională trezește regretul pentru precedenta. Spre sfârșitul secolului trecut, strâmbam finuț din nas la Viorel Moldovan, Ionel Ganea sau Adrian Ilie. Tânjim mai departe după Hagi, Po­pescu, Răducioiu, Stelea, Petrescu, Mun­teanu și Belodedici. Când apare seria lui Lobonț, Chivu, Mutu, Contra, Rădoi, Pancu, Daniel Niculae și Raț, strâmbatul din nas devenea nervos. Ce-i cu loazele astea? Unde sunt Vio, Ganezu’ și Cobra?

În fine, astăzi… Astăzi, când ies pe teren Stanciu, Cicâldău, Alibec, Bancu, Maxim, Chiricheș și Nedelcearu, generația de dinainte pare, prin comparație, un cocktail din Brazilia 1970, Argentina 1978, Italia 2006 și Germania 2014. Involuția nu cu­noaște stavilă. Fiindcă impresarii dețin mai departe vopsitorii în care preschimbă muhaiele în fotbaliști vandabili – asta când nu spală bani cu falsul păcălit. Fiindcă la putere în FRF se află, printre alții, un cetă­țean care declară din ziua instalării că nu-i place fotbalul. Fiindcă antrenorii de la grupele de copii sunt subplătiți, coruptibili și fără ripostă în fața părinților care vor să-și transforme odoarele în Mbappé. Și fiindcă fotbalistul de azi visează la iaht din postpubertate, chit că sare mingea din el ca din marmură când vrea să facă o preluare.