Guri şi năzbâtii planetare

Din Alaska în Patagonia şi din Nepal în Camerun, aberaţionismul şi-a câştigat dreptul de sigiliu al lumii. Primul lucru care frapează în privinţa aberatorilor mondiali e raportul de beligeranţă instituit între notorietate şi isteţime. Cele două noţiuni par incapabile de convieţuire. O nonşalanţă suverană în­­văluie producţia de inepţii şi aberaţii a vedetelor din politică sau showbiz. Delirul declaraţiilor nu poate fi oprit de ridiculizarea celor care le for­mu­lează. Dimpotrivă, expunerea publică pare să joace rolul catalizatorului. Cu cât eşti mai prezent în zona Gâgă, cu atât te simţi mai dator să-ţi creşti aportul. Faima se întreţine greu şi se pierde repede, spun cotizanţii topurilor de aberaţii. Chiar aşa să fie? Da, da, asigură ei. Cum ieşi din circuit, cum eşti dat ui­tării. Mai ales la televizor, despre care se tot spune că nu e ceva la care te uiţi, ci ceva la care apari.

Zestrea de bazaconii. Politica mondială propune câteva figuri buimă­citoare la capitolul abe­raţii. Când le citeşti rostirile, îţi dai seama că România nu înseamnă nimic în materie. Pe lângă Dan Quayle, Viorica Dăncilă pare o calfă sfioasă. În comparaţie cu George Bush Junior, Codrin Ştefă­nescu are un „ce“ solomonic în frazare. Prinţul Philip bate cu o mână la spate toată floarea cea vestită a producătorilor români de perle. („Ştiaţi că au dresat şi câini care mănâncă în locul anorexicilor?“ i s-a adresat el în 2002 unei nevăză­toare însoţite de un labrador.) Marion Barry, primarul Washingtonului, îşi depăşeşte în virtutea inep­ţiei omologul de la Bucureşti. („Dacă scoţi din calcul crimele, oraşul are un indice infracţional foarte scăzut.“) Fostul secretar american al Apărării se remarcă prin enunţuri de tip Romulus Zăroni („Osama bin Laden e fie viu şi sănătos, fie viu, dar nu şi sănătos, fie mort“), semn că distanţa dintre capitalismul nord-atlantic şi Frontul Plugarilor e totuşi mică. Laburist sau conservator, republican sau democrat, preşedinte sau activist, politicianul contemporan sporeşte zestrea de bazaconii cu fie­care zi de la Dumnezeu lăsată.

Aspiraţia oraculară e principalul element care, mobilizându-i pe politicieni, îi ajută să calce în stră­chini. În multe cazuri, detenta mediatică devine bumerang. Când vrei să pari înţelept cu orice preţ, te poţi aştepta să dai cu bâta în baltă. E cazul fostului premier canadian Jean Chrétien, prins în insectar cu o mărturisire născută din adânci foraje mintale: „Dacă ai o dovadă bună, înseamnă că s-a dovedit ceva“. Sigur, spectacolul complet presupune un pro­­tagonist care suplineşte anemia intelectuală printr-o siguranţă de sine irespon­sabilă. Aici pepi­niera labu­ristă face din Anglia locul unui pelerinaj obligatoriu. Două dintre cariatidele acestui partid, Neil Kinnock şi John Prescott, se remarcă prin tonul tranşant al neroziei: „Aceşti oameni duc con­vingerile dincolo de orice credulitate posibilă“, respectiv „Avem în faţă un guvern care ni se dezinte­grează între ochi“. Nu întâmplător, pe cer­tificatul de naştere al malapropismului scrie Anglia, iar cine ciuleşte urechea la zice­rile de azi ale unora dintre politicienii britanici are motive să-şi spună că, vorba lui Dacian Cioloş, „avem în faţă o rămânere în urmă“.

Filme ciudate. Lumea divertismentului are un avantaj preţios în faţa politicii. Aici amuzamentul e condiţie esenţială. Vestea proastă ţine de ignoranţa şi de IQ-ul echinodermic al multora dintre cei care fac parte din fe­no­men. Mariah Carey e un bun exemplu de pe­num­bră corticală, mai cu seamă dacă ţii cont de răs­punsul la o întrebare legată de cura ei de slă­bire: „Mi-ar plăcea şi mie să fiu slabă ca africanii pe care i-am văzut pe CNN, dar fără să mă bâzâie muştele“. Concurenţa e, nu-i vorbă, feroce. Britney Spears („Filmele sunt ciudate. Trebuie să te gândeşti la ele în timp ce le priveşti“), Justin Timberlake („Îi sărut pe oameni cu sufletul, nu cu gura“), Nick Carter de la Backstreet Boys („Norve­gia e în Suedia?“) sau Paris Hilton („Unde se plă­teşte la cantina săra­ci­lor?“) stau la pândă şi nu slăbesc din ochi prim­a treaptă a podiumului. Însă şi în cazul lor pericolul vine din Europa – şi, culmea, tot din Anglia. „Nu pot să sufăr numele ridicole“, declară sec fiica lui Bob Geldof. Până aici, nimic anormal. Când însă afli prenumele fetei – Peaches Honeyblossom Michelle Charlotte Angel Vanessa –, te întrebi dacă nu cumva mintea e invers proporţională cu generozi­tatea onomastică.

Cu sau fără intenţie, emisiunile de divertisment ale lumii par decise să privilegieze prostia. De la Weakest Link la Family Fortunes şi de la Celebrity Big Brother la Family Feud, concursurile occidentale se desfăşoară în menajerii bipede în care principala caracteristică a personajelor e numărul redus de neuroni. Gloria falsă a acestui tip de spectacol se numără în ropote şi hohote. Nimeni din public nu e (sau nu are voie să fie) siderat de prostiile auzite. Auditoriului i se cere extaz plătit cu ora, cu scena sau cu ziua. Iar auditoriul se confor­mează şi exultă când o aude pe Jade Goody spu­nând „Credeam că şi calamarul e tot un fel de cal“.