Dați-le măcar o diplomă!

Recenta campanie electorală a fost un prilej de ne­sfârșite promisiuni. Unele au fost adoptate deja prin acte normative, altele au rămas, deocamdată, doar enunțate. Lista este destul de lungă. Ea începe cu producă­torii agricoli. Subvențiile la producția de tomate și la cea de usturoi s-au dublat. Crescătorii de oi ar trebui să primească o subvenție de doi lei pentru fie­care kilogram de lână produs (în loc de un leu, în acest moment), 200 de lei pe cap de femelă năs­cută pentru creșterea numărului de animale de re­pro­ducție, se vor construi trei centre de spălare a

lânii (care vor costa câte cinci milioane de euro, ceea ce pare o sumă imensă) și, nu în ultimul rând, s-a promis chiar și cumpărarea unei nave pentru transportul animalelor vii la export.

„Țara are bani“. Întrebat unde se vor găsi fonduri pentru toate aceste subvenții, președintele PSD, Liviu Dragnea, a răspuns nonșalant: „Țara are bani“. OK. Dar toate aceste promisiuni ar trebui fundamentate economic.

Se adaugă o scădere de TVA pentru produsele bio, o reducere a taxei care nu îi ajută cu nimic pe micii producători, întrucât ei nu sunt plătitori de TVA, pentru că foarte puțini au o producție anuală mai mare de 300.000 de lei.

Guvernul nu a uitat nici de amnistia fiscală pentru persoanele fizice sau juridice. Cea a persoanelor fizice s-a realizat pentru contribuțiile de sănătate și pare că a corectat niște aberații ale sistemului. Dar, chiar și așa, bugetul de stat va pierde un miliard de lei. Dar, ce contează, „țara are bani“. Este așteptată și amnistia fiscală pentru companii, respectiv o șter­gere a penalităților de întârziere și a dobânzilor penalizatoare. Nu avem deocamdată o estimare a pier­derilor care vor fi înregistrate la bu­get ca urmare a acestui proces. La fel de greu de înțeles este cui îi folosește această ștergere parțială de datorii, în afara companiilor cu capital de stat.

Există o idee și mai ciudată. Aceea ca statul să subvenționeze diferența de dobândă dintre piața românească și media europeană. Pare că statul vrea cu tot dinadinsul să renunțe complet la principiile de piață în sistemul bancar. Cu ce costuri? Nimeni nu precizează, pentru că probabil nimeni nu calcu­lează. Doar promite pe principiul că „țara are bani“.

Salariile în sectorul bugetar continuă să crească, iar acest lucru îl vedem din execuția bugetară, acolo unde cheltuielile de personal cresc de la an la an și de la lună la lună. Au crescut și salariile administra­ției locale până acolo unde ele nu mai pot fi plătite de unele primării sau consilii locale.

În plus, datele BNR arată că, începând cu trimestrul al treilea al anului 2015, ritmul de creștere a sa­lariilor bugetare a fost mai mare decât cel din sectorul privat și, evident, peste media economiei. Salariul minim și salariile bugetare trag salariile în sus și pun presiune asupra mediului privat și asupra cheltuielilor bugetare. De asemenea, conduc la presiuni inflaționiste. Pensiile se află într-un proces de recalculare, greu de înțeles de publicul larg, dar care are ca rezultat creșterea pensiilor pentru unele categorii de pensionari.

4% produc 80%. Cei din clasa de mijloc privesc îngrijorați la acest „festival“ al subvențiilor, promisiunilor și generozității bugetare. Cei care nu produc nici roșii, nici castraveți, cei care nu au datorii la stat, pentru că și le-au achitat la timp și cu deplină corectitudine, cei care nu cultivă produse bio, care nu sunt pensionari, care nu au treabă cu sistemul de educație și, deocamdată, nici cu cel de sănătate, care nu lucrează la stat și nu fac afaceri cu statul, ei, toți aceștia, ce așteaptă de la stat? Ce le oferă statul?

Practic, nimic. Desigur, și-ar dori mai multe in­ves­tiții publice vizibile în modernizarea infrastructurii de transport și a infrastructurii tehnologice. Și-ar dori ca interacțiunea cu institu­țiile statului să se facă online, fără cozile de la ghișee. Desigur, și-ar dori, de exemplu, ca sistemul de pensii administrat privat să fie lăsat să funcțio­neze nestingherit.

Un studiu al Casei de insolvență Transilvania arată că nivelul concentrării a crescut îngrijorător în economia românească. Adică, 80% din cifra de afa­ceri din economie este produsă de 4% din companiile românești. Profesorul Cezar Me­reuță a atras atenția, prin studiile sale, asupra acestui aspect. Proporția 20-80, adică 20% din companii realizează 80% din cifra de afaceri, deși arată și ea o polarizare a economiei, este totuși obișnuită. Dar, în România, raportul este 4-80. Marea problemă este ce fac antreprenorii și angajații care nu sunt înăun­trul propor­ției 4-80. Răspunsul este că se chi­nuiesc să supravie­țuiască. Unii reușesc în con­di­țiile în care ei sunt parțial independenți de stat și de serviciile publice. Alții ies, pur și simplu, din afaceri.

Dacă nu primesc nimic de la stat, dacă tot efortul bugetar se duce către o serie de categorii-țintă, dacă investițiile care modernizează România sunt invizi­bile, ar trebui ca antreprenorilor sau angaja­ților „liberi de stat“, mai exact, cetățenilor care dau mai mult decât primesc de la stat, să le fie oferită o di­plo­mă. Lor dați-le măcar o diplomă de onoare care să arate că sunt niște eroi, pentru că suportă o astfel de politică economică. Măcar atât.