Ce ne facem cu stafiile

O nouă stafie bântuie Europa. Dacă tătucii Marx şi Engels ameninţau cu cea a comunismului (ce până în ziua de astăzi n-a încetat cu totul să ne bântuie ca un vampir în care n-a fost băgat la timp pironul din lemn de frasin), nenumăraţi agitatori anonimi – mult mai puţin notorii decât cei doi bărboşi, dar, în general, tot bărboşi şi tot puşi pe treabă – ame­nin­ţă cu cea a fundamentalismului islamic. „Ce vorbeşti, domne?!“, protestează românul verde (verde de nostalgie după vremurile când aveam, mă-nţelegi, stabilitate şi conducător patriot). „Nu era Ceauşescu prost, domne, ştia el ce ştia de s-a împrietenit cu Arafat, cu Gaddafi – cu toţi arabii, domne; ştia de ce l-a ţinut pe Carlos Şacalu-n braţe! Noi n-avem grijă, domne, că pe noi musulmanii ne respectă şi ţin la noi, domne!“

Aşadar, carevasăzică, pe noi musulmanii ne iubesc şi ne cruţă, iar terorişti nu prea avem: avem faliţii noştri, dar nu şi teroriştii noştri, nici măcar de import. Pardon: am avut în „obzejnouă“, dar s-au evaporat în timp, ca naftalina, „Părinţii Fondatori“ ai României neocomuniste (pardon, am vrut să zic neocapitaliste) străduindu-se – de n-au mai putut – să afle „cine-a tras în noi după 22“. Deh, kaghebistul neprins (sau pus în libertate pe şest) e negustor cinstit – mai ales când a fost general sau chiar preşedinte şi a apucat să iasă la pensie, dar asta este altă poveste.

Vârful aisbergului. Lăsând la o parte glumele amărui, este cazul să ne dăm seama că fundamentalismul şi terorismul islamic sunt numai partea de deasupra a unui aisberg global, forma extremă a unei maladii de care suferă întreaga omenire. Omu­lui îi place, în gene­ral, să se mintă singur. Crede ceea ce vrea să creadă, caută vinovaţi (evident, în afară de sine însuşi) atunci când shit happens, este expert în „raţionalizare“ şi autojusti­fi­cări. Se pricepe foarte bine să-şi înăbuşe angoasa existenţială prin tot felul de ocupaţii ce îl distrag de la orice dialog interior cât de cât metafizic şi, de multe ori, nu are curajul să înfrunte sentimentul lipsei de sens, atunci când apare în viaţa lui, altfel decât prin su­rogate. Căutarea rostului ultim este înlocuită cu ocupaţii – şi, până la urmă, ocu­paţiile ne ocupă. Ajungem, adică… sub ocupaţie.

Cel ce o duce bine (material şi, măcar cât de cât, psihologic) se adap­tează cumva, găseşte, oriunde ar trăi, îndeletniciri mai mult sau mai puţin acceptabile cu care să-şi compenseze setea, con­ştientă sau inconştientă, de ceva mai înalt. Cel ce o duce rău (nu neapărat material) acu­mulează frustrare după frustrare, transformân­du-se într-o bombă cu explozie întârziată: iar bomba respec­tivă poate fi, la propriu, cu schije.

În privinţa rezul­ta­tului final mi se pare foar­te important mediul – social, politic, economic, cultu­ral, religios. Cred că e suficient exemplul dat de Cantemir în „Descrie­rea Moldo­vei“: „Locuitorii din Ţara de Jos – despre care, nu întâmplător, autorul ne spune că sunt „foarte săraci“, n.r. – să omoare sau să prade un turc, un tătar sau un evreu socotesc că nu este pă­cat şi cu atât mai puţin fărăde­lege. Cei ce locuiesc mai aproape de tătari pradă şi omoară cu vrednicie… Locuitorii din Ţara de Sus… mai degrabă îşi mă­nâncă pâinea în sudoarea frunţii şi în linişte… furti­şaguri nu se săvârşesc decât puţine sau deloc la ei“. Tot români şi unii, şi alţii, dar fiecare cum a apucat – apropo, aţi remarcat, probabil, că de comis o comitea tătarul, dar de încasat o încasa şi evreul, care o fi avut păca­tele lui, dar – în principal – „nu era de-al nostru“.

Pericolul islamului „marginal“. Tendinţa defulării frustrărilor în mod violent nu e, bine­în­ţeles, un apanaj al musulmanilor, dar s-ar părea că respectivul mediu cultural şi religios o favorizează. Nu prin componenta sa mainstream, ci prin vivacitatea şi forţa curentelor aşa-zis marginale, ce şo­chează prin tenacitatea cu care, dintre toate jus­ti­ficările violenţei atroce, o emit tocmai pe cea a gi­ru­lui divin. Asta, spre deosebire, să zicem, de ceea ce se întâmplă în America de Sud, unde motivaţia declarată a actelor de violenţă este în primul rând socială şi economică. Aceleaşi curente așa-zis mar­ginale se disting, în plus, prin capacitatea de a înflori pe terenuri foarte eterogene din punct de vedere etnic şi cultural (spre deosebire de grupă­rile extremiste creştine din istoria contemporană, care au practic întotdeauna un context naţio­na­list).

România este o ţară în care, tradiţional, avem mai de­grabă imigranţi musulmani din clasa de mij­loc, bine aşezaţi material şi cu puţine motivaţii care să-i împingă spre extremismul religios. Din această direcţie ameninţarea este dublă: prezentă (fiindcă enorma presiune exercitată de problema islamismului radical asupra Europei Occidentale ne afectează) şi viitoare (căci, dacă vom deveni – în urma unor noi tulburări din Orientul Apropiat şi/sau Mijlociu – o destinaţie populară pentru mi­granţii musulmani, riscăm s-o luăm tiptil pe ur­me­­le Franţei).

Şi m-ar mira ca vre­unul dintre partidele politice să aibă o strategie via­bilă pentru asimilarea a zeci de mii de refugiaţi.