Recomandare de film: Despre ambiție, disperare și nebunie, cu Colin Firth în rolul principal

Regizorul James Marsh a transformat un caz real tulburător de la jumătatea secolului al XX-lea într-o poveste cinematografică emoționantă, în care ma­rile întrebări legate de existență, curaj, liber arbitru și divinitate capătă con­sistența unor personaje.

Acest articol a apărut în numărul 43 (25 iunie – 8 iulie) al revistei NewMoney

Povestea lui Donald Charles Alfred Crow­hurst (1932-1969), un om de afaceri britanic și un marinar amator, care a murit în timpul unei curse de na­vi­gație, a inspirat nenumărate romane, poezii, documentare și chiar și spectacole de operă.

Ambiția, disperarea și nebunia – trei teme principale ce caracterizează acest caz – l-a inspirat, iată, și pe James Marsh, regizorul mult-premiatului film „The Theory of Everything“, care a reinterpretat această dramă  în cel mai nou film al său, „The Mercy“.

Colin Firth, despre care unii spun că face cel mai bun rol al său din ultimii ani, joacă rolul visătorului lipsit de no­roc, în timp ce Rachel Weisz este soția devotată, capabilă să iubească și dincolo de moarte.

Pe urmele unui vis. În 1968, ziarul Sunday Times din Marea Britanie lan­sează concursul „Globul de Aur“, care oferă premii mari în numerar pentru prima cursă de iahturi în jurul lumii (primii și deci cei mai rapizi concurenți vor câștiga 5.000 de euro fiecare, echivalentul a aproximativ 80.000 de dolari astăzi).

Un marinar amator cu trei copii (în realitate, acesta avea patru copii) și datorii mari, Crowhurst (Firth) se înscrie în marea cursă cu speranța că va ieși câștigător și astfel va spori binele material al familiei și va investi în invențiile lui (un dispozitiv electronic de navigație nautică). Încheie un acord de finanțare a acestei călătorii cu omul de afaceri Stanley Best (Ken Stott), și pornește în călă­toria vieții lui, cu un iaht făcut după propriile schițe, Teignmouth Electron.

Soția lui, blânda și iubitoarea Clare (Weisz), încearcă să-l convingă să re­nunțe la cursă. Probleme tehnice apar pe negândite la barca experimentală. El însuși are îndoieli mari înainte de ple­ca­re. Dar, cu toate astea, Donald por­nește în călătoria pe mare, la sfârșitul lui octombrie. Lucrurile nu merg bine încă de la bun început, acesta rămânând cu mult în urma celorlalți competitori și luând destul de rapid decizia de a abandona cursa în mod secret. Rămâne în largul coastei Americii de Sud, de unde transmite acasă mesaje cu poziții false, încercând astfel să pară că a terminat o circumnavigație, fără să fi înconjurat de fapt lumea.

Prins în capcană. Este greu să mimezi disperarea, rușinea, frica de moarte și de viață, dar Colin Firth o face senzațio­nal în rolul bărbatului decent, iubitor, curajos, ingenios și autentic. Autoiluzia îl poartă pe mări și oceane departe de ai lui, dar extrem de aproape de el, îl îm­bată de extaz făcându-l puternic și încre­zător, dar lăsându-l, în final, fără nimic.

Donald eșuează, iar frica de a fi descoperit, de a simți rușinea în fața unei lumi întregi, îl induce, treptat, într-o criză psihică teribilă. Astfel, ia decizia de a îm­brățișa falsul, iar apoi de a-l abandona, gândurile cresc de-a valma în min­tea lui și nu-i mai dau pace, conș­tien­ti­zarea eșe­cului înnebunindu-l. Trecerea pro­gresivă de la stările normale la cele de extaz, iar apoi la dispe­rare și ne­bunie sunt trasate fin și inteligent de acest actor care, știm că poate intra perfect în pielea bâlbâitului („The King’s Speech“), a îndră­gostitului nepriceput (Bridget Jones’s Diary), a agentului secret profesionist („Kingsman: The Secret Service“).

Colin Firth joacă personajul prins în propria capcană, bărbatul ajuns într-o situație pentru care nu este nici pregătit, nici calificat. Iar felul în care se trans­formă dintr-un personaj blând și corect într-unul care minte și se autodistruge este incredibil. Privirea se asprește, umbletul devine spasmotic, chipurile copii­lor și soției lui devin palpabile. Este un portret profund, inteligent, al unui om cu idei donquijotești, al unui suflet care se rătăcește pe mare.

„Gata, s-a terminat. A mai rămas mila“, notează Crowhurst în jurnalul lui de bord (notă reală care a inspirat, de altfel, titlul filmului), în momentul în care știe că nu mai poate lupta cu valu­rile, că nu se mai poate întoarce la ai lui, că nu poate înfrunta rușinea de a fi eșuat și de a-și fi pierdut casa pe care a ipotecat-o pentru marele lui vis.

Contrastul dintre ceea ce a fost și ceea ce a ajuns Donald în câteva luni de navigat pe mare este ușor de sesizat și în alternanța dintre imaginile cu orașul, familia, prietenii, asociații lui, care săr­bă­toresc fiecare falsa victorie a sa, și imaginile cu oceanul infinit, pe care plutesc în derivă barca lui umilă și sufletul lui slab. Sunetul zgomotos al șampaniei curgând în pahare versus liniștea sinis­tră a mării; copiii lui alergând încoace și-n colo versus cvasimobilitatea lui dic­tată de suprafața bărcii; discuțiile și râsul plin de viață al celor de-acasă versus monologurile lui interioare și plânsul lui disperat.

La capăt de drum. Deși unii critici i-au reproșat filmului această perspec­tivă dublă (viața de pe uscat și cea de pe mare), argumentând că ar fi fost mult mai reușit dacă regizorul ar fi ales o va­riantă asemănătoare celei din „All-is-Lost“, cu Robert Redford (unde centrul de interes le revine doar omului și mării), „The Mercy“ nu păcătuiește deloc din punctul acesta de vedere. Cele două perspective se susțin și se completează reciproc pentru a crea o imagine de an­samblu mai clară și mai complexă.

Pendulând între ele, nu intuiești nicio secundă ce urmează să se întâmple, deși privirea mereu îngrijorată a lui Clare, cău­tând undeva în zare, și muzica apă­să­toare a lui Jóhann Jóhannsson (regretatul compozitor islandez care a semnat coloana sonoră a unor filme precum „The Theory of Everything“, „Mother!“ sau „Arrival“) anunță doar tragedie.

Poate că „The Mercy“ nu este filmul anului, dar cu siguranță este unul dintre cele mai percutante povești despre uimitoarele alegeri pe care le pot face oamenii la un moment dat. Iar ceea ce a reușit Colin Firth aici, făcându-te să-l plângi ca pe cel mai drag om din viața ta, este ceva ce nu poți să nu admiri. El dove­dește, pentru a nu știu câta oară, că are acel talent rar de a interpreta bărbați vulnerabili și duplicitari, dar și de a te face, sută la sută, părtaș al lumii lui. Este evident, așadar, de ce rămâi cu marea de­zamăgire că acest personaj nu a pri­mit mila mării.

FOTO: Cinemagia