Președintele Iohannis la COP26

COP înseamnă „Conferința părților“. Este un acro­nim anglo-saxon care desemnează convențiile-cadru ale Organizației Națiunilor Unite pe tema schim­bă­rilor climatice. Anul acesta, convenția a avut loc la Glasgow și a reprezentat un eveniment diplomatic major – diplomația climatică a devenit o adevărată nișă pe care se înghesuie multe națiuni, cu multă creativitate, dovadă fiind și participarea a nu mai puțin de 120 de șefi de stat sau de guvern.

Totuși, numai pentru câțiva asemenea reuniuni constituie adevărate tribune de unde își afirmă in­fluența în relațiile internaționale – președinții Statelor Unite și, respectiv, al Franței, premierul britanic, președintele Chinei și președintele Rusiei – atunci când participă. Mai sunt unii șefi de stat sau de guvern, precum președintele Republicii Costa Rica, Carlos Alvarado, care a și primit în 2019 Premiul ONU al Campionilor Terrei, pentru politicile clima­tice am­bi­­țioase, sau premierul Nepalului, Sher Bahadur Deuba, care beneficiază de o oarecare atenție pentru a arăta că și statele mici sunt luate în consi­de­rare.

În rest, participarea pur și simplă, pentru a ține un discurs care nu interesează pe nimeni dacă nu anunți ceva special – și mai ales când ești o țară care nu are sta­bilită nicio strategie energetică defi­ni­tivă – nu are nicio relevanță decât în condițiile în care Ministerul Afacerilor Externe s-a îngrijit să profite de această incintă multilaterală pentru a organiza unele întâlniri bilaterale.

PROVINCIALISM. Strângerile de mâini, micile dis­cuții din sala de reuniune care sunt fără agendă și fără dele­gații nu contează și în niciun caz nu pot con­stitui știri de politică externă. Este motivul pentru care am constatat cu dezamă­g­ire când am citit pe anumite site-uri titluri de genul „Președintele României s-a întâlnit cu preșe­din­tele Statelor Unite Joe Biden“ sau „Președintele României a strâns mâna președintelui american Joseph Biden“. Sunt știri care denotă provincialism și o profundă ne­cu­noaștere a relațiilor internațio­nale. Cum se poate pune în centrul știrii despre participarea preșe­din­telui României la reuniunea la ni­vel înalt de la Glas­gow un simplu gest de strângere de mână alături de câteva vorbe de curtoazie, iar nu conți­nu­tul discursului ținut acolo, pus în contextul realită­ților din România, și lipsa ori nu a întâlnirilor bilate­rale din marja reuniunii?!

Este drept, iar acest lucru îl spun din cele observate direct, că unii demnitari de-ai noștri, odată ajunși la un eveniment internațional, se preocupă cu deosebire de a se apropia de „mai-marii“ lumii sau ai Uniunii Europene spre a fi „surprinși“ în fotografii care aproape instantaneu sunt trimise în țară. Dar vina nu le aparține în totalitate, după cum se poate observa din titlurile citate mai devreme.

Vina le apar­ține și acelor oameni din presă pentru care o fotografie în care se strânge o mână este imediat o știre de politică externă care validează o acțiune di­plomatică. Dacă ar fi fost un moment precum cel din primăvara anului 2005, când, la înmormântarea Papei Ioan Paul al II-lea, președintele Israelului, Moshe Katsav, a schimbat câteva vorbe de curtoa­zie cu pre­­ședinții Siriei, Bashar al-Assad, și Iranului, Mohammed Khatami, atunci, da, chiar și aceste simple curtoazii puteau constitui o știre de prima pagină.

În cazul nostru ar fi putut fi dacă, la o reuniune internațională, președintele României ar fi strâns mâna și ar fi schimbat câteva cuvinte cu preșe­din­tele Rusiei sau cu cel al Chinei. Evident, acest lucru nu se va întâmpla niciodată, întrucât demnitarii ro­mâni rămân fideli parcursului euroatlantic și, în ma­rea lor înțelepciune, se feresc să aibă un dialog cu cele două puteri de la Est.

CAZUL ANGELA MERKEL. Angela Merkel, cancela­rul Germa­niei, a efectuat cele mai multe vizite bila­terale în China, în decursul celor 16 ani în care a con­dus guvernul de la Berlin: nu mai puțin de două­spre­zece. Bănuiesc că presa germană nu a etichetat-o drept trădătoare a intereselor euroatlantice… Dau acest exemplu și pentru a spune că în timp ce unii fac într-adevăr diplomație pentru a-și promova interesele și pentru a-și consolida profilul în Uniunea Euro­peană și în NATO, noi ne mul­țumim cu câteva fotografii care nu spun nimic.

Merg mai departe cu raționamentul, întrucât s-a tot bătut monedă pe vizita de stat din Egipt. Nu am văzut nicăieri pusă în context agenda discuțiilor cu președintele Al-Sisi – situația din Libia, din Orientul Mijlociu și procesul de pace israelo-arab, aflat în impas durabil.

Nimeni nu s-a obosit să se aplece asupra prezenței României în aceste spații și resurselor alocate (dimensiunea ambasadelor, dialogul politic la diverse niveluri, inițiative ale României la ONU sau la nivel european), pentru a vedea dacă suntem cu adevărat relevanți în spațiile respective, dacă discuțiile au avut cu adevărat vreun rost și nu doar pentru a umple o agendă aflată sub semnul aniversar al celor 115 ani de relații diplomatice româno-egiptene.