COP înseamnă „Conferința părților“. Este un acronim anglo-saxon care desemnează convențiile-cadru ale Organizației Națiunilor Unite pe tema schimbărilor climatice. Anul acesta, convenția a avut loc la Glasgow și a reprezentat un eveniment diplomatic major – diplomația climatică a devenit o adevărată nișă pe care se înghesuie multe națiuni, cu multă creativitate, dovadă fiind și participarea a nu mai puțin de 120 de șefi de stat sau de guvern.
Totuși, numai pentru câțiva asemenea reuniuni constituie adevărate tribune de unde își afirmă influența în relațiile internaționale – președinții Statelor Unite și, respectiv, al Franței, premierul britanic, președintele Chinei și președintele Rusiei – atunci când participă. Mai sunt unii șefi de stat sau de guvern, precum președintele Republicii Costa Rica, Carlos Alvarado, care a și primit în 2019 Premiul ONU al Campionilor Terrei, pentru politicile climatice ambițioase, sau premierul Nepalului, Sher Bahadur Deuba, care beneficiază de o oarecare atenție pentru a arăta că și statele mici sunt luate în considerare.
În rest, participarea pur și simplă, pentru a ține un discurs care nu interesează pe nimeni dacă nu anunți ceva special – și mai ales când ești o țară care nu are stabilită nicio strategie energetică definitivă – nu are nicio relevanță decât în condițiile în care Ministerul Afacerilor Externe s-a îngrijit să profite de această incintă multilaterală pentru a organiza unele întâlniri bilaterale.
PROVINCIALISM. Strângerile de mâini, micile discuții din sala de reuniune care sunt fără agendă și fără delegații nu contează și în niciun caz nu pot constitui știri de politică externă. Este motivul pentru care am constatat cu dezamăgire când am citit pe anumite site-uri titluri de genul „Președintele României s-a întâlnit cu președintele Statelor Unite Joe Biden“ sau „Președintele României a strâns mâna președintelui american Joseph Biden“. Sunt știri care denotă provincialism și o profundă necunoaștere a relațiilor internaționale. Cum se poate pune în centrul știrii despre participarea președintelui României la reuniunea la nivel înalt de la Glasgow un simplu gest de strângere de mână alături de câteva vorbe de curtoazie, iar nu conținutul discursului ținut acolo, pus în contextul realităților din România, și lipsa ori nu a întâlnirilor bilaterale din marja reuniunii?!
Este drept, iar acest lucru îl spun din cele observate direct, că unii demnitari de-ai noștri, odată ajunși la un eveniment internațional, se preocupă cu deosebire de a se apropia de „mai-marii“ lumii sau ai Uniunii Europene spre a fi „surprinși“ în fotografii care aproape instantaneu sunt trimise în țară. Dar vina nu le aparține în totalitate, după cum se poate observa din titlurile citate mai devreme.
Vina le aparține și acelor oameni din presă pentru care o fotografie în care se strânge o mână este imediat o știre de politică externă care validează o acțiune diplomatică. Dacă ar fi fost un moment precum cel din primăvara anului 2005, când, la înmormântarea Papei Ioan Paul al II-lea, președintele Israelului, Moshe Katsav, a schimbat câteva vorbe de curtoazie cu președinții Siriei, Bashar al-Assad, și Iranului, Mohammed Khatami, atunci, da, chiar și aceste simple curtoazii puteau constitui o știre de prima pagină.
În cazul nostru ar fi putut fi dacă, la o reuniune internațională, președintele României ar fi strâns mâna și ar fi schimbat câteva cuvinte cu președintele Rusiei sau cu cel al Chinei. Evident, acest lucru nu se va întâmpla niciodată, întrucât demnitarii români rămân fideli parcursului euroatlantic și, în marea lor înțelepciune, se feresc să aibă un dialog cu cele două puteri de la Est.
CAZUL ANGELA MERKEL. Angela Merkel, cancelarul Germaniei, a efectuat cele mai multe vizite bilaterale în China, în decursul celor 16 ani în care a condus guvernul de la Berlin: nu mai puțin de douăsprezece. Bănuiesc că presa germană nu a etichetat-o drept trădătoare a intereselor euroatlantice… Dau acest exemplu și pentru a spune că în timp ce unii fac într-adevăr diplomație pentru a-și promova interesele și pentru a-și consolida profilul în Uniunea Europeană și în NATO, noi ne mulțumim cu câteva fotografii care nu spun nimic.
Merg mai departe cu raționamentul, întrucât s-a tot bătut monedă pe vizita de stat din Egipt. Nu am văzut nicăieri pusă în context agenda discuțiilor cu președintele Al-Sisi – situația din Libia, din Orientul Mijlociu și procesul de pace israelo-arab, aflat în impas durabil.
Nimeni nu s-a obosit să se aplece asupra prezenței României în aceste spații și resurselor alocate (dimensiunea ambasadelor, dialogul politic la diverse niveluri, inițiative ale României la ONU sau la nivel european), pentru a vedea dacă suntem cu adevărat relevanți în spațiile respective, dacă discuțiile au avut cu adevărat vreun rost și nu doar pentru a umple o agendă aflată sub semnul aniversar al celor 115 ani de relații diplomatice româno-egiptene.
