Oricine poate produce arme de plastic cu o imprimantă 3D. Nu sunt detectabile la aeroport

Autor: Romulus Deac

Ziua în care o armă de foc letală poate fi descărcată sau copiată de oricine, de oriunde, la fel de ușor ca un episod pira­tat din Game of Thrones, a venit. Și a și trecut. Numai că povestea abia începe.  

Acest articol a apărut în numărul 47 (27 august – 9 septembrie) al revistei NewMoney

Are 30 de ani și se descrie drept un criptoanarhist, un radical digital. Îi citează frec­vent pe Nietzsche și pe Foucault, și îi place să fie considerat un băiat rău. Atât de rău încât Wired l-a inclus pe o listă a celor mai periculoși cinci oameni din internet. De două ori. E Cody Wilson, ima­gi­nea-emblemă a unei mișcări online de en­tu­ziaști ce folosesc imprimante 3D pentru a-și construi arme de plastic capabile să tragă gloanțe pe cât de reale, pe atât de letale.

Pe repede înapoi, în iunie 2012, când încă era student al Facultăţii de Drept a Universităţii din Texas, Wilson punea bazele Defense Distributed, o organizaţie non-profit al cărei scop declarat a fost și a rămas realizarea prin printing integral 3D a unei arme de foc open source, o aşa-numită „wiki weapon“, accesibilă oricui. Pe repede înainte, în iunie 2018, Wilson ajungea la o înțelegere cu Guvernul Statelor Unite care îi acorda dreptul să distribuie prin intermediul defcad.com, înce­pând cu 1 august, planurile mai multor modele de arme de foc, printabile cu ajutorul unor imprimante 3D. Știrea a făcut rapid vâlvă, mai ales că o instanță fede­rală a emis în primele zile ale acestei luni un ordin de restricție prin care Wilson era obligat să dezactiveze link-urile de des­căr­care. Doar că, până să se întâmple asta, fișierele fuseseră descărcate de peste 25.000 de ori. Câteva zile mai târziu, Wilson a mutat toate planurile la o nouă adresă, CodeIsFreeSpeech.com, de unde pot fi accesate în continuare.

FOCUL DE AVERTISMENT. Pentru unele dintre armele postate online, Wilson & De­fense Distributed aveau planurile încă din 2012. Doar că la acea vreme nu aveau și banii să testeze fiabilitatea proiectului, bani pe care aveau să-i găsească tot pe căile (ne)bătătorite ale internetului. Au în­ceput cu o campanie de crowdfounding pe Indiegogo, cu o ţintă de 20.000 de do­lari, necesari printre altele pentru cumpă­rarea unei imprimante Stratasys 3D. După 22 de zile şi 2.000 de dolari colectaţi, administratorii Indiegogo puneau însă capăt campaniei, invocând încălcarea termenilor serviciului, care interzic categoric strângerile de fonduri pentru activităţi ce au legătură cu vânzările de arme de foc sau cu părţi componente şi accesorii ale acestora. S-au reorientat rapid şi au reuşit, în mai puţin de o lună, să strângă restul banilor din donaţii via PayPal şi în Bitcoin.

Primele prototipuri aveau să fie prezentate pe la începutul lui decembrie 2012, când Defense Distributed făcea public un videoclip în care apărea o armă AR-15, printată parţial 3D, realizată după planu­rile inginerului şi armurierului amator Michael Guslick. Pionier al armelor prin­tate 3D, Guslick a adaptat planurile unei arme semiautomate pe care le-a găsit pe internet şi a fabricat apoi câteva dintre componentele sale cheie cu ajutorul unei imprimante 3D pe care a cumpărat-o cu o mie de dolari. Rezultatul a fost o armă complet funcţională, cu care pretindea că ar fi tras de peste 200 de ori.

Până în 19 decembrie 2012, planurile armei sale au fost disponibile pe Thingiverse, dar au fost retrase în urma masacrului de la şcoala elementară Sandy Hook, Newtown, Connecticut, când 26 de persoane au fost împuşcate mortal de un tânăr de 20 de ani care s-a sinucis apoi. Tot atunci, Thingiverse şi-a schimbat şi termenii de utilizare, interzicând partaja­rea de obiecte „ce pot contribui la fabricarea de arme“.

În replică, Defense Distributed a lansat DEFCAD.org, un depozit online dedicat în special fişierelor respinse sau cenzurate de Thingiverse, găzduind o vreme schiţe pentru zeci de modele de puşti, pistoale, amortizoare, grenade şi cartuşe. În principiu, toate destinate printării 3D. Au fost retrase de la accesul public la mijlocul lui 2013, la cererea Departamentului Apărării al Statelor Unite.

EL LIBERATOR. Numai că, la acea vreme, arma de plastic proiectată de Defense Distributed, un pistol în care unii s-au gră­bit să vadă Răul personificat, era deja funcțională și își făcuse intrarea în lume. Construit cu o imprimantă cumpărată de pe eBay cu 8.000 de dolari şi botezat Li­berator, pistolul texanilor a tras primul foc la începutul lui mai 2013, iar planurile sale au fost descărcate de pe DEFCAD.org de peste 100.000 de ori. Într-un top al ţări­lor cu cele mai multe descărcări apar, în ordine, America, Spania, Brazilia, Germa­nia şi Marea Britanie, iar fişierul CAD e şi acum disponibil pe diverse site-uri de torrente.

Şi o notă de subsol: înainte de cumpă­rarea acestei imprimante, cei de la Defense Distributed închiriaseră unul dintre modelele industriale ale Stratasys, un Elie 3D cu un preţ de vânzare de 30.000 de do­lari. Producătorul a aflat abia mai târ­ziu că imprimanta ar urma să fie folosită la printarea unei arme şi i-a trimis lui Wilson un e-mail prin care îi cerea să o retur­neze. Când Wilson a refuzat, replicând că legea îi dă dreptul să construiască acasă arme de foc, compania şi-a trimis câţiva oameni şi a luat-o înapoi. „E politica Stratsys să nu permitem cu bună ştiinţă folosirea imprimantelor noastre în scopuri ilegale“, a fost comentariul companiei.

Realizat din 15 componente din plastic, Liberator are o singură piesă din metal – percutorul. La fel ca în celelalte cazuri de arme scoase la imprimante 3D, punctul său nevralgic este ţeava, care se defor­mează după câteva declanşări. Pe de altă parte, aceasta este detaşabilă, astfel că înlocuirea sa nu durează mai mult de câ­teva secunde. CAD-ul Liberator-ului a fost descărcată şi de agenţii Biroului american pentru Alcool, Tutun, Arme de Foc şi Explozibili, care au printat două pistoale şi le-au testat apoi în poligon. Unul dintre ele a explodat. Celălalt a funcţionat perfect, iar concluzia testului a fost că armele de plastic sunt periculoase, letale şi re­pre­zintă o ameninţare pentru siguranţa naţiunii.

Liberator-ul original a fost printat la o im­primantă industrială high-end, iar cum un astfel de model e prea puţin accesibil muritorilor de rând a apărut ra­pid şi o va­riantă să-i spunem consu­mer, mai aproape de conceptul open-source, real­i­zată cu ajutorul unui Lulzbot A0-101 (cu un preţ de 1.725 de dolari pe piaţa ame­ricană), al unui cui şi al câtorva şuruburi.

Această nouă declinare, cunoscută sub numele de Liberator Lulz, diferă de original prin faptul că are o ţeavă ghintuită și folosește şuruburi de metal pentru îmbinarea componentelor. Imprimarea sa a durat aproximativ două zile și s-a folosit plastic generic ABS (utilizat la cărămizile LEGO), în valoare de 25 de dolari. Nu e nici ea Beretta sau Glock, dar a tras cu succes de nouă ori.

GENERAȚIA URMĂTOARE. Din acest punct a fost o chestiune de timp să apară și primele puști realizate integral prin tipărire 3D. Pionierul în domeniu pare să fie un canadian, fabricant de unelte pentru industria de construcţii, a cărui armă homemade, cunoscută sub numele de „The Grizzly“, apare într-un videoclip pos­tat pe YouTube. Este vorba despre un model din plastic ABS, cu un singur foc, de calibrul 22, a cărui tipărire cu o impri­mantă Stratasys Dimension 1200es a durat aproximativ 27 de ore. Nu e un exemplu de design sau un model de perfor­manță, dar funcționează, iar creatorul său mărturisea pentru The Verge că i-a schițat planurile în doar trei zile, inspirându-se din Liberator-ul celor de la Defense Distributed.

Şi dacă nu erau destule paie pe foc, texanii de la Solid Concepts au anunţat la începutul lui noiembrie 2013 că au reuşit să printeze în inox cu o imprimantă in­dustrială – ce costa la acea vreme între 500.000 și un milion de dolari – un pistol semiautomat M1911, calibrul 45. „Funcţio­nează perfect“, spuneau oficialii compa­niei, explicând că expertul lor în arme a reuşit să lovească mijlocul unei ţinte aflate la o distanţă de 30 de metri.

Pentru cei sceptici, o demonstraţie video e încărcată pe YouTube. Ulterior, compania a printat o ediție limitată de 100 de bucăţi, la un preţ de 11.900 de do­lari, date fiind costurile mari de producţie. Scott McGowan, vicepreşedinte al Solid Concepts, spunea despre acestea că re­prezintă „o şansă de a cumpăra şi deţine o bucată de istorie“. Câte s-au și vândut, e greu de spus.

Între timp, Wilson & Co. au pus la punct și apoi au scos la vânzare o mașină unealtă cu comandă numerică, botezată Ghost Gunner, cu ajutorul căreia se poate construi din aluminiu corpul – „scheletul“ de care sunt atașate părțile componente detașabile cum ar fi mecanismul de per­cuție, încărcătorul etc. – unei puști semiautomate AR-15. Lower receiver, în en­gleză, este și partea reglemenatată de Biroul Federal de Alcool, Tutun și Arme de Foc, căreia i se atribuie și un număr de serie.

Vânzarea sa fără licență este interzisă, dar realizarea în regim DIY, pentru deți­nere proprie, este perfect legală. „Nu fac arme pentru cineva. Eu vând posibilitatea ca oricine să și le construiască singur“, spunea Wilson pentru The Guardian. Ghost Gunner poate fi cumpărată online, inclusiv împreună cu kituri complete de asamblare, iar Wilson estima că ar fi vândut în doi ani peste 2.000 de unități.

ATAC LA TEHNOLOGIE? Pe cât de in­citantă pentru unii, ideea armelor prin­tate 3D e pe atât de îngrijorătoare pentru alţii, şi au apărut imediat voci care au cerut modificarea regimului armelor şi interzicerea lor. S-a întâmplat deja în Marea Britanie, unde realizarea, deţinerea şi vân­zarea nelicenţiată de arme printate 3D au fost declarate ilegale, pedepsindu-se cu până la zece ani de închisoare. Iar inter­dicţia se aplică şi componentelor indivi­duale. Lucrurile au mers spre extrem în Singapore, unde deținerea unei arme prin­tate 3D este o infracțiune pasibilă cu condamnarea la moarte.

În Ţara tuturor posibilităţilor, pe tărâ­mul celor liberi să poarte arme, lucrurile se învârt în cerc. Unul pe cât de rotund, pe atât de vicios. La sfârşitul lui noiem­brie 2013, Philadelphia a devenit primul oraş din SUA care a interzis fabricarea de arme 3D – „nu că ar exista aici vreun loc în care să se facă aşa ceva. Oricum, nu unul pe care să îl ştim“, scriau ironic ziariştii de la Philly Magazine. „Armele fantomă“, atrag atenția contestatarii lor, nu au serii de înregistrare, ceea ce face imposibilă urmărirea lor de către forțele de ordine, și nici nu pot fi detectate la un control de rutină cu detectoarele de me­tal din aeroporturi, de exemplu.

În plus, persoane care nu ar avea dreptul legal să dețină o armă, cum ar fi cei condamnați pentru acte de violență sau cei cu probleme psihice, pot să le imprime acasă și să ocolească astfel orice restricții.

În iulie 2013, în timpul unui discurs oficial al premierului israelian, un bărbat s-a apropiat din spatele tribunei, a scos din bu­zunar un pistol şi l-a îndreptat spre Benjamin Netanyahu. N-a fost însă o ame­ninţare reală. Atacatorul era un reporter TV care încerca astfel să demonstreze cât de uşor este să strecori o armă printată 3D prin filtrele de securitate ce includ detectoare de metal. Pistolul său, tras în plas­tic la o imprimantă, era făcut după planurile Defense Distributed.

În vigoare din 1988, Undetectable Firearms Act interzice armele care nu pot fi depistate cu ajutorul detectoarelor de metal sau al scanerelor cu raze X. Legea nu spune însă nimic despre armele de plastic care au şi componente de metal şi care devin, astfel, legale. Printre congresmenii americani există unii care cer amen­darea legii, dar iniţiativele lor sunt interpretate de mulţi mai degrabă ca o încercare de reglementare a printing-ului 3D în general. „Sunt un mare admirator al imprimantelor 3D şi cred că ele vor transforma tehnologia şi economia. Însă nu vreau să ajut criminali sau teroriştii să treacă mai uşor arme prin detectoarele de metal“, spunea unul dintre cei mai cunoscuţi oponenţi ai armelor home-made, fostul congresmen newyorkez Steve Israel.

În timpul administrației Obama, Wilson a fost obligat să retragă de pe site-ul Defense Distributed planurile armelor 3D, pe motiv că ar fi încălcat reglementările în vigoare privind regimul exportului de armament. A contestat ordinul în instanță și a început o lungă bătălie de uzură, în care victoria statului părea o simplă formalitate. Doar că odată cu alegerea noului președinte, cunoscut pentru politica sa gun-friendly, Departamentul de Justiție a optat brusc pentru o înțelegere cu Wilson și Defense Distributed, care primeau exact ceea ce și-au dorit – dreptul de a-și dis­tribui fișierele online. Ba chiar și 40.000 de dolari pe deasupra, repre­zen­tând contravaloarea unor cheltuieli de judecată.

Momentan, lucrurile sunt în așteptare și mulți se întreabă dacă și cât mai poate fi amânat ceea ce pare a fi inevitabilul. Tehnologia de imprimare 3D se îmbună­tățește, devine tot mai performantă și mai ieftină. Și mai accesibilă. Iar dacă e să ne uităm și la marile cruciade din istoria recentă a internetului, încercarea de a opri oamenii să împărtășească orice – indiferent că e vorba de filme și muzică piratate, documente secrete sau baze masive de date – rămâne o misiune dintre cele mai dificile. Dacă nu chiar imposibilă.

Bun de tipar

În termeni tehnici, printarea 3D e o aşa-numită tehnologie aditivă. În termeni profani, tehnologiile aditive sunt cele care adaugă material doar acolo unde este nevoie şi construiesc o piesă pe axă verticală, pornind de jos în sus.

• CTRL+P. La polul opus s-ar afla tehnologiile care presupun degajarea materialului: în industria mecanică, de exemplu, se porneşte de la o bară de oţel sau de plastic, iar prelucrarea se face printr-o metodă clasică gen aşchiere. Care este, atunci, legătura cu printul clasic, pe hârtie? Relativ simplu: nu se printează cerneală, ci straturi succesive, în majoritatea cazurilor de plastic –, dar la fel de bine se pot folosi titan, aluminiu, oţel, ciocolată sau chiar biocerneluri (pentru replicarea de organe) –, până la obţinerea obiectelor finale.
• Potențial. „Posibilitatea de a personaliza în masă şi de a face produse individuale pentru consumatori individuali deschide o oportunitate imensă, aproape ne duce înapoi într-o perioadă a manufacturii, în care obiectele erau făcute pentru indivizi”, crede Phil Reeves, de la compania britanică de consultanţă în 3D Printing şi Additive Manufacturing, Econolyst, adăugând că „mulţi producători au început să-şi facă imagini 3D ale produselor pe care le vând, pentru că, în viitor, vor comercializa nu doar produse, ci şi fişiere“. Oamenii industriei văd mai degrabă un viitor în care vor exista centre de printing 3D aproape de casă, de genul de pe acum desuetelor internet café-uri, la care oamenii vor veni cu propriile fişiere pentru a-şi fabrica produsul. Francezii de la Sculpteo o fac deja: primesc fişiere, le printează şi apoi expediază produsul finit oriunde în lume.
• Minusuri. Imprimantele 3D bune sunt însă/încă scumpe. Toate exemplele relevante de utilizări, de genul componentelor de motor de rachetă printate de NASA, folosesc modele industriale, ale căror preţuri încep de la 10.000 şi pot urca până la sute de mii de euro. E adevărat, există şi modele pentru acasă care pot fi cumpărate şi cu 500 de dolari, gamă în care cel mai popular model, MakerBot Replicator, costă 1.700 de dolari.

FOTO: Guliver / Getty Images