Europa intră în secolul XXI

Pe 9 mai am sărbătorit ziua Uniunii Europene. Momentul a oferit ocazia liderilor europeni să reafirme încrederea în proiectul european, iar momentele festive au căutat să exprime în toate colțurile Uniunii bucuria de a fi împreună. Unitate – acesta este cuvântul cel mai des pronun­țat de liderii europeni și mai ales de către cei din estul Uniunii, preocupați de eventualitatea de a intra într-o zonă de categoria B. Cu toate acestea, anul în curs a scos în evidență orizonturile proprii ale fiecărui membru al Uniunii Europene. Celebrat ca un adevărat campion al UE, președintele ales al Franței, Emmanuel Macron, a ținut să sublinieze chiar în discursul victoriei importanța pentru țara sa a „echilibrului între marile puteri“, a dimensiunii europene, dar cuplată la dimensiunea extraeuropeană a Republicii Franceze. Macron a ținut să enumere printre prioritățile mandatului său un parlament al zonei euro cu un ministru de finanțe propriu, practic adăugarea unui cerc suplimentar de integrare în Uniunea Euro­peană. Totodată, o Eu­ropă a apărării va fi o altă prioritate și, desigur, un alt cerc suplimentar.

A world of the unthinkable. Uniunea Europeană se pregătește să pășească în secolul XXI, un secol al geometriilor variabile, un secol în care alianțele nu mai sunt blocurile de monolit din secolul trecut. Uniunea Europeană redes­coperă timpul istoric în care se află, iar la aceasta a contribuit mai ales Marea Britanie, în mod tradițional mai conectată la marile curente ale istoriei decât restul continentului. De felul în care fiecare țară membră a Uniunii se va adapta la acest nou trend al istoriei, acest proces va fi pozitiv sau nu. Lumea în care pășim este, pentru a-l cita pe Joshua Cooper Ramo, fostul editorialist de la Time, a world of the unthinkable, o lume fără ideologii, flexibilă, o lume în care vor supraviețui doar cei care știu să nu își pună bariere, o lume a celor care au curajul deciziilor.

Pentru țările de dimensiuni mai mici, cu un orizont regional al relațiilor internaționale, situ­a­ția de hub al unor centre economice mondiale pare a fi una dintre soluțiile salvatoare. Au înțe­les acest lucru Cehia, devenită hub al diferitelor industrii germane, Ungaria și Polonia, care își dispută rolul de pivot al prezenței economice chineze pentru Europa Centrală și Orientală, sau Austria și Olanda, devenite de mult timp adevă­rate curele de transmisie ale capitalurilor răsări­tene în Uniunea Europeană și mai ales în țările bazinului dunărean. România însăși a căutat să devină un hub securitar al Statelor Unite ale Americii.

Trăim într-o lume tot mai interconec­tată și numai capacitatea de a se lega de tot mai multe fluxuri internaționale asigură existența pe termen mediu și lung. Acest lucru nu înseamnă deloc inutilitatea integrării europene. Acest lucru este tot mai necesar, indispensabil pentru țări de dimensiuni mici și mijlocii pentru a pu­tea rezista marilor țări emergente. În același timp însă, fiecare stat membru își va urma propriul orizont conform intereselor sale naționale și misiunii istorice pe care dorește să și-o asu­me.

Spectator sau actor al istoriei. Înțele­gerea acestor dinamici poate transforma periferia geografică într-un avantaj. Însă capacitatea de a juca orice rol și de a se conecta la fluxurile inter­na­ționale va depinde de felul în care statul și societatea respectivă vor fi pregătite, econo­mic (diversificarea economiei este fundamen­tală) și chiar identitar. Țările care vor rămâne anco­rate în imobilism nu vor mai putea recupera decala­jele față de zonele aflate în poziție centrală.

Conectivitatea devine un destin pe care trebuie să îl asumăm sau nu. Continua integrare în Uniunea Europeană nu va însemna estomparea competiției pentru influență, pentru resurse naturale și umane, ba dimpotrivă, o va accentua. Locul lăsat liber de unele țări membre va fi repede ocupat de partenerii care vor dori să facă din prezența lor în Uniunea Europeană un multiplicator de putere, de proiecție diplomatică și economică. De înțelegerea acestor dinamici, în această fază de ieșirea din perioada interme­dia­ră care separă secolul XX de secolul XXI, va depinde supraviețuirea în perioada istorică ur­mă­toare și geografia internă a Uniunii Europene. Cu universități absente din orice clasament in­ter­național, cu un sector de cercetare-dezvol­ta­re pe cale de dispariție, fără infrastructuri mo­­derne, cu 500.000 de copii care au părăsit sis­temul școlar din cauza dificultăților materiale, cu un declin demografic fără precedent, aș spune că intrarea UE în secolul XXI ne prinde pe picior greșit. Fie ca centenarul Marii Uniri să ne facă să găsim resorturile necesare pentru a exista.