Clasa de mijloc nu merge în rai

De ceva vreme, România este bombardată cu știri și dezbateri privind sumele exorbitante pe care le primesc unii sau alții în contul indemnizației pentru creșterea copilului. Recent, în dezbatere s-a intercalat (inevitabil!) și ministrul Muncii, Lia Olguța Vasilescu. Ministrul a dat exemplul cu Messi, despre care spune că, dacă s-ar transfera în România și ar avea un copil, statul i-ar datora o indemni­zație de 28 milioane euro pe lună. Lăsăm la o parte eroa­rea în care se află Olguța Vasilescu. De fapt, Ministerul Muncii a adoptat, pe acest subiect, tactica unui „tiki-taka“ intelectual menit să „plimbe subiectul“ și să ne adoarmă vigilența pentru „a marca“ încă o reușită social democrată: plafonarea indem­nizațiilor pentru creșterea copilului.

Argumentele aduse pentru plafonarea indem­nizației sunt, în mod evident, la extreme: cum ar fi dacă Messi ar încasa indemnizația în Romania (o ficțiune, la urma urmei) și câteva persoane care încasează zeci de mii de euro pe lună pentru creș­terea copilului. „Mânia proletară“ tocmai s-a de­clanșat. Suntem un popor iubitor de extreme și, pe alocuri, excepționalist. Ne plac extremele, ne atrag, ne indignează sau ne stârnesc admirația și uităm că ele nu sunt regula, ci excepția.

Teme de fond. În toată dezbaterea privind in­dem­nizația pentru creșterea copilului nimeni nu dă la o parte spectaculosul, pentru a găsi fondul pro­blemei. Fondul problemei trebuie judecat prin pris­­ma a două teme: legalitatea și clasa de mijloc. Jude­ca­rea legalității pleacă de la un lucru simplu: statului îi place să ia cât mai mult și să dea cât mai puțin.

Acum, când trebuie să plătească 85% din sala­rii­le sau veniturile medii pe ultimii doi ani, se face că uită că a încasat timp de cel puțin doi ani taxe, impozite și contribuții de la cei care acum primesc indemnizația de creștere a copilului.

Dacă există suspiciunea că sumele primite de unul sau de altul dintre parinți sunt necuvenite, cazurile trebuie investigate și rezolvate conform legii. În lipsa argumentelor legale se apelează la „șopârle“ și la „tiki-taka Barcelona“. Rezultă un amestec de idei menit să direcționeze opinia pu­blică spre o schimbare a legii în sensul reintroducerii plafonării in­dem­ni­zațiilor. Gustul pentru egalitate al marelui public va fi satisfăcut.

A doua temă fundamentală este: pe cine încu­ra­jează aplicarea actualei reguli privind indemnizația pentru creșterea copilului? Evident, pe angajații sau liberi-profesioniștii cu venituri mari. Adică, pe cei din așa-numită clasă de mijloc. Nu ar fi prima măsură care lovește în cei cu venituri peste medie. În iarnă, atunci când guvernul a eliminat plafonul de plată la contribuțiile pentru asigurări sociale și cele de sănătate, cei vizați au fost aceiași.

Clasa de mijloc în România este una din temele cele mai complicate, după anul 1989. Pentru că, în primul rând, este aproape imposibil de definit și de cuantificat. Există studii, dar sunt imperfecte și parțiale. La nivel mondial, există câteva elemente de definire a clasei de mijloc. De exemplu, se con­si­deră că din aceasta fac parte cei care reușesc să ră­mâ­nă cu o treime din veniturile pe care le câș­tigă, după ce au făcut cheltuielile de strictă necesitate. Dar atri­butele clasei de mijloc nu țin doar strict de nivelul veniturilor. Este un amestec mai complicat care aduce în discuție și calitatea edu­cației, apelul la serviciile de sănătate și, în general, indicatori pri­vind calitatea vieții.

Cu alte cuvinte, apartenența la clasa de mijloc se traduce prin butada „nu contează doar câți bani ai, ci pe ce îi cheltuiești“. Ani la rând, europenii din Vest veniți în România au fost mirați de mulțimea mașinilor de lux care circulă pe străzile Bucureș­tiului. Acesta este sindromul unei econo­mii de „lumea a treia“, în care bani mulți se câștigă ușor de către puțini, care doresc apoi să epateze. Fără îndoială, o mare parte dintre aceștia nu pot fi in­cluși în clasa de mijloc, în accepțiune occidentală.

De fapt, clasa de mijloc este un amortizor social între bogații și săracii unei societăți. Extremele sunt excepțiile. Bogații și săracii ar trebui să fie puțini, iar clasa de mijloc să constituie baza pe care se sprijină societatea. Cei din clasa de mijloc ar trebui să fie arbitri între pătura de sus și cea de jos, să facă reglajele mai mult sau mai puțin fine ale politicilor publice. În ultimă instanță, clasa de mij­loc ar trebui să fie un furnizor de oameni pentru partidele politice și un susținător, financiar și prin vot, al sistemului politic.

Din clasa de mijloc fac parte atât întreprinzători, cât și angajați în companii, atât practicieni de profesii liberale, cât și funcționari publici care asigură managementul statului și care își câștigă veniturile în mod onest și legal.

Inegalități. Studiile arată că, după criză, în țările dezvoltate, inegalitățile s-au adâncit. Indicele Gini, care măsoară nivelul inegalității, de­monstrează creșterea diferențelor în rândul majo­rității statelor.

România ignoră cu nonșalanță tema clasei de mijloc. Nimeni nu știe câtă este, nimeni nu încu­ra­jează consolidarea ei. „Modelul Lia Olguța Vasilescu“ este destul de simplu: clasa de mijloc trebuie să „marcheze“ cât mai mult… banul la stat.