Avansul inflației, cauzele sale, precum și potențialele reacții ale băncilor centrale ridică temeri cu privire la impactul pe care creșterea prețurilor l-ar putea avea asupra economiei.
Inflația a produs o sumedenie de efecte în lanț, observate și consemnate de economiști de-a lungul istoriei, însă acestea nu sunt universale, fiind posibile variații mari, în funcție de particularitățile situației și ale modului în care companiile și indivizii reacționează. O consecință absolut certă a inflației este erodarea puterii de cumpărare. Banii sunt mai puțin valoroși într-un interval relativ de timp. De aici încolo, lucrurile pot evolua în mai multe direcții.
Un răspuns previzibil la scăderea puterii de cumpărare este reconsiderarea cheltuielilor în defavoarea economisirii. În cazul gospodăriilor, acest lucru poate să însemne realizarea de provizii, iar pentru companii se traduce prin accelerarea unor investiții care poate erau planificate pe un orizont mai lung de timp. Mulți investitori sunt, de asemenea, tentați să cumpere aur și alte active considerate a fi sigure și a trece testul inflației. Datele istorice arată însă că acțiunile sunt cele care asigură, pe o perioadă lungă, randamente suficient de consistente încât să „bată“ inflația.
Din păcate, o astfel de reacție de creștere a consumului și a investițiilor generalizată la nivelul întregii economii poate crea un fenomen și mai periculos. Ea poate antrena un avans și mai accelerat al inflației. Pe măsură ce oamenii și companiile cheltuiesc tot mai rapid cu scopul de a obține cât mai multe produse în schimbul unei monede care se depreciază, economia este inundată de bani pe care nu și-i prea dorește nimeni. Oferta de bani depășește cererea, iar puterea de cumpărare a banilor scade tot mai mult.
Rezultatul extrem al acestui fenomen se numește hiperinflație, trăită de Germania în anii ’20, când mărcile lipsite de valoare erau folosite pentru tapetarea pereților, sau de Zimbabwe, la începutul anilor 2000, când oamenii transportau cu roabele sacii de dolari zimbabwieni pentru a cumpăra produse de uz casnic, dar mai recent și de Venezuela, unde până și hoții refuzau să mai fure bani.
Este lesne de înțeles că statele au motive bine întemeiate de a ține sub control inflația. În ultimul secol, în marile economii, acest lucru s-a realizat cu ajutorul politicii monetare, băncile centrale folosind în folosul lor legătura dintre inflație și dobânzi. Dacă dobânzile sunt mici, companiile și populația pot împrumuta bani la costuri mici. Cu alte cuvinte, dobânzile mici încurajează consumul și investițiile, care antrenează, în general, creșterea prețurilor. Prin creșterea dobânzilor, băncile centrale pot tempera inflația. Ratele lunare devin mai mari, emisiunile de obligațiuni realizate de companii devin mai costisitoare. Acest lucru încurajează economisirea, iar când tranzacțiile scad, scade și cantitatea de bani din circulație. Acest deficit îi face automat mai valoroși.
Pierdut de sub control, și acest fenomen poate deveni periculos – deflația (scăderea prețurilor ca urmare a întăririi monedei) poate bloca economia la fel de mult ca hiperinflația. De aceea, majoritatea băncilor centrale din economiile dezvoltate încearcă să atingă o țintă a inflației de 2%, în vreme ce în cazul economiilor emergente aceasta poate urca și la 3-4%.
Un alt mod de a privi rolul băncilor centrale în ținerea în frâu a inflației este prin controlul pe care acestea îl exercită asupra masei monetare. Când cantitatea de bani din piață crește mai repede decât economia, banii vor fi lipsiți de valoare și va apărea inflația (mai mulți bani, dar nu la fel de multe produse și servicii noi). Așa s-a întâmplat în Germania, când s-au pus în funcțiune tiparnițele de bani pentru a plăti reparațiile din Primul Război Mondial.
Creșterea inflației îi avantajează pe debitori. Dacă aceasta este mai mare decât dobânzile aferente împrumuturilor pe care le au de restituit, povara datoriei scade. Același lucru este valabil și pentru datoria publică a unui stat, spre exemplu. Cu cât inflația crește, cu atât scade povara serviciului datoriei publice. Nu puțini au fost politicienii care au folosit acest fenomen în favoarea lor. De altfel, acesta este unul dintre motivele care au făcut ca, în democrațiile dezvoltate, banca centrală să fie independentă politic.
În cercetarea economică există, de asemenea, o serie de teorii despre legătura dintre inflație și șomaj. Una dintre acestea sugerează că, odată cu scăderea șomajului, angajatorii sunt nevoiți să plătească mai mult pentru a găsi angajați care dețin setul de abilități de care au nevoie. Creșterea salariilor se traduce prin creșterea puterii de cumpărare, ceea ce duce la încălzirea economiei și apariția inflației.
În situația în care nu există o bancă centrală care să majoreze dobânzile, inflația descurajează economisirea, având în vedere că puterea de cumpărare a depozitelor bancare se erodează. Indivizii și companiile sunt, după cum am menționat, încurajați să consume și să investească, fenomen care sprijină, pe termen scurt, creșterea economică. Folosind un raționament similar – corelația invers proporțională dintre inflație și șomaj implică faptul că avansul prețurilor poate crea mai multe locuri de muncă și susține astfel avansul economiei. Acest efect este mai evident, paradoxal, când lipsește.
În 2016, băncile centrale din economiile dezvoltate s-au regăsit în situația extrem de îngrijorătoare în care nu reușeau să aducă inflația și ritmul de creștere al produsului intern brut (PIB) la un nivel sănătos. Reducerea ratelor dobânzii la zero și chiar sub zero nu părea să producă efecte. Nici cumpărarea de obligațiuni în valoare de mii de miliarde de dolari, într-un exercițiu nemaiîntâlnit de tipărire de bani denumit relaxare cantitativă, nu a avut efectul scontat.
Această situație amintește de teoria capcanei lichidității formulate de John Maynard Keynes, conform căreia abilitatea băncilor centrale de a stimula economia prin creșterea masei monetare devine ineficientă dacă intervine fenomenul de tezaurizare a numerarului, rezultatul aversiunii la risc a actorilor economici în urma unei crize financiare.
În categoria fenomenelor extreme legate de creșterea prețurilor se mai află stagflația – caracterizată de o creștere puternică a prețurilor, dublată de o creștere economică anemică și de un șomaj ridicat. Economiștii au dificultăți în izolarea factorilor care determină apariția acestui fenomen. Keynes a fost chiar convins că acesta nu poate exista, deoarece pare să sfideze corelația inversă dintre șomaj și inflație.
Deși nu există un consens cu privire la cauzele unor astfel de episoade, o teorie cu tracțiune a fost formulată de monetariștii care susțin că băncile centrale ar fi de vină, deoarece ar crește prea mult masa monetară, ceea ce ar duce la „prea mulți bani alergând după prea puține produse“.
În prezent, inflația crește peste tot în lume, cauzele indicate de specialiști fiind creșterea cererii și blocajele de pe lanțurile de producție. Iar asigurările oficialilor că fenomenul este trecător nu i-au liniștit pe investitori.
România nu face notă discordantă de la evoluția economiei globale, caracterizată de rate în creștere a inflației și așteptări privind mărirea dobânzilor.
FOTO: Getty
Inspectorii sanitari veterinari au controlat în ultima săptămână din luna aprilie peste 3.200 de unităţi…
România participă cu 2.300 de militari şi 220 de mijloace tehnice la un exerciţiu multinaţional…
Legea privind energia eoliană offshore va intra în vigoare în data de 30 mai, a…
Ministerul Finanţelor a publicat Ghidul schemei de 2,25 miliarde lei pentru investiţii majore în industriile…
Catedra de profesor de Fizică a preşedintelui Klaus Iohannis de la Colegiul Naţional „Samuel von…
Cotaţiile futures la cacao s-au prăbuşit, pierzând până la 27% în doar două zile, iar…
Acest website folosește cookies