Avansul inflației și potențialele reacții ale băncilor centrale ridică temeri cu privire la impactul pe care creșterea prețurilor l-ar putea avea asupra economiei

Avansul inflației, cauzele sale, precum și potențialele reacții ale băncilor centrale ridică temeri cu privire la impac­tul pe care creșterea prețurilor l-ar pu­tea avea asupra economiei.

Inflația a produs o sumedenie de efecte în lanț, observate și consemnate de eco­nomiști de-a lungul istoriei, însă acestea nu sunt universale, fiind posibile variații mari, în funcție de particularitățile situa­ției și ale modului în care companiile și in­divizii reacționează. O consecință absolut certă a inflației este erodarea pute­rii de cumpărare. Banii sunt mai puțin va­loroși într-un interval relativ de timp. De aici încolo, lucrurile pot evolua în mai multe direcții.

Un răspuns previzibil la scăderea pu­terii de cumpărare este reconsiderarea cheltuielilor în defavoarea economisirii. În cazul gospodăriilor, acest lucru poate să însemne realizarea de provizii, iar pen­tru companii se traduce prin accele­rarea unor investiții care poate erau pla­nificate pe un orizont mai lung de timp. Mulți investitori sunt, de asemenea, ten­tați să cumpere aur și alte active consi­de­rate a fi sigure și a trece testul inflației. Datele istorice arată însă că acțiunile sunt cele care asigură, pe o perioadă lungă, randamente suficient de consistente în­cât să „bată“ inflația.

Din păcate, o astfel de reacție de creș­tere a consumului și a investițiilor gene­ra­lizată la nivelul întregii economii poate crea un fenomen și mai periculos. Ea poate antrena un avans și mai accelerat al inflației. Pe măsură ce oamenii și compa­niile cheltuiesc tot mai rapid cu scopul de a obține cât mai multe produse în schimbul unei monede care se depreciază, economia este inundată de bani pe care nu și-i prea dorește nimeni. Oferta de bani de­pă­șește cererea, iar puterea de cumpărare a banilor scade tot mai mult.

Rezultatul extrem al acestui fenomen se numește hiperinflație, trăită de Germania în anii ’20, când mărcile lipsite de valoare erau folosite pentru tapetarea pereților, sau de Zimbabwe, la începutul anilor 2000, când oamenii transportau cu roabele sacii de dolari zimbabwieni pentru a cumpăra produse de uz casnic, dar mai recent și de Venezuela, unde până și hoții refuzau să mai fure bani.

Creșterea costurilor de împrumut

Este lesne de înțeles că statele au motive bine întemeiate de a ține sub control in­flația. În ultimul secol, în marile economii, acest lucru s-a realizat cu ajutorul politicii monetare, băncile centrale folosind în folo­sul lor legătura dintre inflație și dobânzi. Dacă dobânzile sunt mici, companiile și populația pot împrumuta bani la costuri mici. Cu alte cuvinte, dobânzile mici încu­ra­jează consumul și investițiile, care antrenează, în general, creșterea prețurilor. Prin creșterea dobânzilor, băncile centrale pot tempera inflația. Ratele lunare devin mai mari, emisiunile de obligațiuni realizate de companii devin mai costisitoare. Acest lucru încurajează economisirea, iar când tran­zacțiile scad, scade și cantitatea de bani din circulație. Acest deficit îi face automat mai valoroși.

Pierdut de sub control, și acest fenomen poate deveni periculos – deflația (scăderea prețurilor ca urmare a întăririi monedei) poate bloca economia la fel de mult ca hi­pe­rinflația. De aceea, majoritatea băncilor centrale din economiile dezvoltate în­cearcă să atingă o țintă a inflației de 2%, în vreme ce în cazul economiilor emergente aceasta poate urca și la 3-4%.

Un alt mod de a privi rolul băncilor centrale în ținerea în frâu a inflației este prin controlul pe care acestea îl exercită asupra masei monetare. Când cantitatea de bani din piață crește mai repede decât economia, banii vor fi lipsiți de va­loare și va apă­rea inflația (mai mulți bani, dar nu la fel de multe produse și servicii noi). Așa s-a în­tâm­plat în Germania, când s-au pus în func­țiune tiparnițele de bani pen­tru a plăti re­parațiile din Primul Război Mondial.

Datornicii câștigă

Creșterea inflației îi avantajează pe debitori. Dacă aceasta este mai mare decât dobânzile aferente îm­prumuturilor pe care le au de restituit, po­vara datoriei scade. Același lucru este valabil și pentru datoria publică a unui stat, spre exemplu. Cu cât inflația crește, cu atât scade povara serviciului datoriei pu­blice. Nu puțini au fost politicienii care au folosit acest fenomen în favoarea lor. De altfel, acesta este unul dintre motivele care au făcut ca, în democrațiile dezvoltate, banca centrală să fie independentă politic.

În cercetarea economică există, de asemenea, o serie de teorii despre legătura din­tre inflație și șomaj. Una dintre acestea sugerează că, odată cu scăderea șomajului, angajatorii sunt nevoiți să plătească mai mult pentru a găsi angajați care dețin setul de abilități de care au nevoie. Creșterea sa­­lariilor se traduce prin creșterea puterii de cumpărare, ceea ce duce la încălzirea economiei și apariția inflației.

În situația în care nu există o bancă cen­trală care să majoreze dobânzile, inflația des­curajează economisirea, având în vedere că puterea de cumpărare a depozite­lor bancare se erodează. Indivizii și companiile sunt, după cum am menționat, în­cu­rajați să consume și să investească, fe­nomen care sprijină, pe termen scurt, creș­terea economică. Folosind un rațio­na­ment similar – corelația invers proporțio­nală dintre inflație și șomaj implică faptul că avansul prețurilor poate crea mai multe locuri de muncă și susține astfel avansul eco­nomiei. Acest efect este mai evident, paradoxal, când lipsește.

În 2016, băncile centrale din economiile dezvoltate s-au regăsit în situația extrem de îngrijorătoare în care nu reușeau să aducă inflația și ritmul de creștere al produsului intern brut (PIB) la un nivel sănă­tos. Reducerea ratelor dobânzii la zero și chiar sub zero nu părea să producă efecte. Nici cumpărarea de obligațiuni în valoare de mii de miliarde de dolari, într-un exer­cițiu nemaiîntâlnit de tipărire de bani denumit relaxare cantitativă, nu a avut efec­tul scontat.

Această situație amintește de teoria cap­canei lichidității formulate de John May­nard Keynes, conform căreia abilitatea băncilor centrale de a stimula economia prin creșterea masei monetare devine ine­ficientă dacă intervine fenomenul de tezaurizare a numerarului, rezultatul aversiunii la risc a actorilor economici în urma unei crize financiare.

În categoria fenomenelor extreme legate de creșterea prețurilor se mai află stag­flația – caracterizată de o creștere puter­nică a prețurilor, dublată de o creștere eco­nomică anemică și de un șomaj ridicat. Economiștii au dificultăți în izolarea factorilor care determină apariția acestui feno­men. Keynes a fost chiar convins că acesta nu poate exista, deoarece pare să sfideze corelația inversă dintre șomaj și inflație.

Deși nu există un consens cu privire la cau­zele unor astfel de episoade, o teorie cu tracțiune a fost formulată de mo­neta­riștii care susțin că băncile centrale ar fi de vină, deoarece ar crește prea mult masa monetară, ceea ce ar duce la „prea mulți bani alergând după prea pu­ține produse“.

În prezent, inflația crește peste tot în lume, cauzele indicate de specialiști fiind creșterea cererii și blocajele de pe lanțurile de producție. Iar asigurările oficialilor că fenomenul este trecător nu i-au liniștit pe in­vestitori.

În câteva cifre

România nu face notă discordantă de la evoluția economiei globale, ca­rac­terizată de rate în creștere a inflației și așteptări privind mărirea dobânzilor.

• MASA MONETARĂ. Masa monetară a României a crescut în august cu 17,8% față de nivelul de anul trecut, un rezultat al politicilor monetare relaxate. În ultimii 14 ani, aceasta a crescut de apro­ximativ cinci ori.
• RATA INFLAȚIEI. Rata inflației din luna septembrie a furnizat o surpriză majoră, crescând la 6,29% în termeni anuali, potrivit Institutului Național de Statistică (INS). Cel mai mult au crescut prețurile la energie elec­trică, gaze și combustibili.
• AȘTEPTĂRI. Analiștii CFA se așteaptă la o inflație medie de 5% în următorul an. Economiștii OTP Bank lu­crează cu o prognoză a in­fla­ției de 8% pentru finalul acestui an, situație care ar forța Banca Națională a României (BNR) să majoreze dobânzile peste pragul de 2% anul viitor.
• DOBÂNZI. Banca Națio­nală a României a lansat în octombrie ciclul de înăs­prire a politicii monetare prin prima majorare de do­bânzi din ultimii trei ani și jumă­tate. BNR a coborât dobânzile în martie 2020, la debutul pandemiei, pentru spriji­nirea economiei.

FOTO: Getty